Incontestabil, poezia românească n-a strălucit prin religiozitate. După toate probabilităţile, din pricina spiritului incredul, practic, înclinat spre zeflemea al românului, care mai curînd se resemnează cu schepsis şi ironie decît să adore sau să se supună cu scrupulozitate vreunui canon. Cei mai de seamă poeţi ai noştri care au abordat tema religioasă constituie mai cu seamă dovezi ale ereziei decît ale ortodoxiei. La Arghezi, Dumnezeu e abordat cu astuţie, fie spre a fi mustrat pentru incomunicabilitatea în care se înfăşoară, fie spre a i se propune o complicitate precum unui egal cu care s-ar putea trata afaceri, fie cu o persiflatoare condescendenţă precum un stăpîn fudul, fie cu revolta slugii împotriva aceluiaşi stăpîn. Cînd Atotputernicul apare înfăţişat prin asemenea mijloace sarcastice, caricaturale, e în fapt asimilat unei demonii. Un satanism poate de sorginte macedonskiană informează această viziune în răspăr cu creştinismul instituţional, ducînd, aşa cum arăta I. Negoiţescu, la "o mistică neagră", la "o împărtăşire cu neantul", adică la bizara expresie a unui "ateu religios". Trecut prin şcoala expresionismului german, Blaga e un fervent al valorilor vitale, zugrăvind figura Anticristului şi deplorînd iremediabila desacralizare a lumii, "tristeţea metafizică", vădindu-se mai apropiat de gnostici decît de părinţii Bisericii, cu acelaşi alibi demonic. Iar la V. Voiculescu predomină, pe fundalul unor similitudini argheziene, temperamentul teluric, pătimaşa senzualitate care-l împing spre indecizii şi anxietăţi, dar şi spre o sfidare oarecum naturală a divinităţii, nutrită de dulceaţa păcatului specific răsfrîntă în pasta densă a discursului metaforizant.

Aparent, Cartea Psalmilor a lui Paul Aretzu e străină de asemenea derogări de la dreapta credinţă, scriptural statuată în structura conceptuală a Bisericii. Dar se iveşte o dilemă derivat