Pe Virgil Untaru l-am cunoscut în cenaclul lui Lovinescu şi ceea ce ne-a apropiat a fost pasiunea comună pentru Stéphane Mallarmé. Asta s-a întâmplat în 1942, anul centenar al naşterii sale, cu prilejul căruia apăruseră o seamă de scrieri importante, mai ales franceze, despre singularul poet. Erau volume substanţiale, atât cu caracter biografic şi memorialistic, cât şi exegetic, precum şi ediţii prestigioase sub raportul condiţiei grafice, din operele cele mai ermetice şi mai supuse interpretării, ale autorului Herodiadei şi După amiezii unui faun, dar îndeosebi al unor proze şi poeme, precum Divagaţii, Igitur, O lovitură de zaruri nu va anula niciodată hazardul. Untaru era ca şi mine un foarte modest frecventator al Sburătorului (nu l-am auzit vreodată producându-se cu lecturi proprii sau intervenţii orale), dar avea în urma sa o intensă activitate publicistică pe tărâm literar, cu care nu mă puteam în nici un fel compara. Admirator devotat al lui Lovinescu despre care scrisese laudativ, acesta nu înceta să-l considere în secret un mediocru, aşa cum o dovedeşte al şaselea volum din Agende, unde Lovinescu - în urma unor lecturi la care, cu prilejul vizitei din 23 iunie 1943 Virgil Untaru împreună cu Geo Dumitrescu fuseseră prezentaţi de Eugen Jebeleanu - exclama: "îi execut magistral pe amândoi", neomiţând să consemneze: "le dau cărţi". "Execuţia" semnifica aşadar o dezaprobare faţă de literatura ce-i fusese împărtăşită, nu afecta însă câtuşi de puţin atitudinea binevoitoare, generoasă chiar, a criticului, care rămânea mai departe receptiv.

Primul meu contact personal cu Zaharia Stancu a însemnat un eşec. Tocmai citise într-una din duminicile "Sburătorului" nişte versuri dintr-o plachetă intitulată Pomul Roşu, cu un pronunţat caracter de extremă stânga. Posedam această plachetă şi la sfârşitul lecturii, în pauza finală a şedinţei, m-am apropiat de S