Oricare dintre noi are sau crede ca are o idee rotunda despre traiul bun. In multe reportaje “de senzatie“ realizate de tot felul de fatute guralive si emotive la amaratii din blocurile fara apa, canalizare si electricitate si-n marginile de targuri, unde nici mila, nici indurare nu e, locatarii reclama patetic un plus de grija de la stat si un trai mai bun.
Ce vede toata lumea in aceste filmari e insa murdaria clinica in care se vietuieste in bordeiele de beton. Faptul ca tot ce putea fi distrus, maculat, adus in conditia de insalubru a fost distrus si scos din uz. E vorba de oameni care folosesc rau tot ce au si pentru care bunul public nu are inteles.
Reporterul, care pare preocupat sa nu se contamineze de la jeg, de la gunoaie si de la atmosfera fetida, pierde din vedere faptul ca atat saracul, cat si bogatul, cu apa si sapun se tin curati.
De altfel, in toate situatiile in care se vorbeste de ameliorarea nivelului de trai, igiena in toate aplicatiile ei nu devine niciodata subiect. Intr-o relatare lacramoasa din apartamentul unui neispravit cu o ciurda de copii mucosi si cu burtile umflate, reporterita observa ca “bietii oameni au, in plina iarna, ferestrele acoperite cu cartoane“, ca nici macar geamuri nu au.
E ciudat ca nu se scandalizeaza nimeni de eroarea in care cad duduile acestea obsedate de rating.
De ce trebuie invinovatita societatea? De ce trebuie culpabilizat statul, cand un ins cu mintea topita in rachiuri dardaie cu tot tribul si nu-si pune geamuri? E nevoie oare ca milioane de romani responsabili si curati, cu cultul apei si al sapunului, sa fie stigmatizati, pentru ca nu se ingrijesc destul de niste indaratnici, deprinsi doar sa ceara?
In cateva orase, primarii i-au mutat pe aciuatii din blocurile stand sa se prabuseasca in locuinte decente. Tare as vrea sa vad cum arata acum, la un
