Cu ceva timp în urmă, regizorul Alexa Visarion mi-a dat să citesc o piesă, scurtă, Orbii, despre războiul din Irak şi consecinţele lui. Textul este scris de un italian, Mario Fratti, critic, un om de teatru preocupat, firesc, de ce se întîmplă în jurul lui, pe lumea asta şi este tradus de regizorul nostru, şi el frămîntat de actualitatea timpului şi secolului acesta. Limbajul este direct, simplu, colocvial, fără pretenţii şi dezvoltă, ca o schiţă, ca o eboşă, una din miile de situaţii posibile în şi de pe urma unui război. Sîntem în anul 2004 şi poposim în sufrageria modestă a unei familii din Oklahoma, familie ce tocmai şi-a pierdut fiul de douăzeci de ani în războiul din Irak. Sînt vizitaţi de un alt tînăr, prieten al băiatului mort, revenit din infern orb, dispus să le povestească cîte ceva despre intervalul petrecut de ei, acolo. Părinţii îşi văd fiul ca pe un erou, mort la datorie, într-una din intervenţiile periculoase, îl văd palpitînd de viaţă, făcînd dragoste cu femei frumoase, un tînăr pentru care moartea nu există. Prietenul său nu poate spulbera iluzii. Prietenul său, orbit în Irak, nu poate arunca în aer povestea părinţilor, născută după ce băiatul lor a fost ucis. Nu le poate spune altceva decît ce vor să audă. Că războiul aduce libertate şi democraţie unui popor, că dictatura este periculoasă şi trebuie stîrpită cu ajutorul tinerilor americani frumoşi şi puternici, invincibili, justiţiari, că este o hotărîre înţeleaptă, că fiul lor a fost unul dintre cei mai viteji, că a luptat pătimaş şi chiar a iubit cu foc, pe ici, pe colo, pe unde s-a putut. În final, poveştile se topesc într-o crudă realitate, mărturisită doar surorii. Adevărul este greu de spus. Iar New York Times, unde s-a relatat cazul, nu ajunge în Oklahoma. Jim nu a fost ucis. A făcut parte din grupul celor douăzecişiunu de tineri, sensibili şi vulnerabili, care s-au sinucis� Spectacolul