Paradisul pierdut Vizitatorul targurilor si expozitiilor de Carte bucurestene s-a familiarizat, deja, cu imaginea unei cozi lungi si rasucite, care porneste de la un stand unde Octavian Paler da Paradisul pierdut
Vizitatorul targurilor si expozitiilor de Carte bucurestene s-a familiarizat, deja, cu imaginea unei cozi lungi si rasucite, care porneste de la un stand unde Octavian Paler da autografe si se incheie nu se stie unde. Alti scriitori barfesc pe la colturi, dar fara spaima ca i-ar putea recunoaste cineva; cativa editori megiesi protesteaza ca li se ocupa spatiul vital; dar coada, incapatanata la culme, se adapteaza conditiilor grele, rasucindu-si inelele pe unde poate. Cum se explica succesul acestui autor (si al altor cativa la fel de "reactionari": Andrei Plesu, H.-R. Patapievici...), de ce oare cititorii il cauta mereu, in loc sa-si smulga din maini cartile unor "progresisti" postmodernisti ca I.B. Lefter si Calin Vlasie? Debutand editorial tarziu (dupa ce, tanar, isi pierduse intr-o librarie geanta cu trei manuscrise), Octavian Paler a castigat repede interesul si admiratia unui public larg, printr-o formula artistica fericita, care a ajuns sa-l defineasca. O formula ce conciliaza eseul cu proza, dand carnatie epica ideilor si oferind totodata o consistenta miza moral-intelectuala universului narativ. E falsa, in fond, prezumtia conform careia cititorul roman se incanta la nesfarsit cu mustoasele sandrebrown si vigurosii pavelcoruti din para-literatura de dupa Revolutie. Cititorul cauta, de regula, praguri mai inalte decat cel la care insusi se afla si profita astfel, in cel mai frumos sens al cuvantului, de achizitiile intelectuale facute prin lectura. Cea mai recenta carte a lui Octavian Paler, Autoportret intr-o oglinda sparta (Editura Albatros, 2004) continua linia eseistic-confesiva a scriitorului, cu un accent mai apasat pe al doilea termen s
