Eu una n-am mai vazut asa ceva: bunici cu nepoti de mana, mame cu sugari in brate si tati cu carucioare pliante in carca; nonagenare sprijinite in baston si nevazatori; "frati" si "surori" echipati cu Eu una n-am mai vazut asa ceva: bunici cu nepoti de mana, mame cu sugari in brate si tati cu carucioare pliante in carca; nonagenare sprijinite in baston si nevazatori; "frati" si "surori" echipati cu "Cartea lui Mormon"; obrazuri subtiri obisnuite cu iesitul in lume, purtand haine elegante si amintirea spectacolelor cu staif de altadata; oameni modesti, aterizati din vreun colt al tarii pentru prima data la Sala Palatului ("Ia uite cate scari sunt! Pe unde o luam? Na, ca scrie literele pe perete!"). Toti la un loc, intr-o Sala a Palatului ticsita. Sambata seara, cel mai pestrit public care se poate imagina s-a dovedit si cel mai disciplinat: cu o jumatate de ceas inainte de inceperea spectacolului, trei sferturi dintre locuri fusesera deja ocupate. Dar ce-i putea aduce laolalta pe acesti oameni care, in zilele lor obisnuite, au sanse minime sa se intalneasca? Un concert extraordinar. Sau, mai degraba, un artist extraordinar, care de 45 de ani le face viata mai frumoasa. "Marie, Marie, Lie Ciocarlie" s-a intitulat intamplarea de sambata, iar protagonista a fost Maria Ciobanu. Un personaj pe care un popor intreg il admira si il iubeste, pentru bucuria daruita prin cantec. Dragostea pe care i-o poarta multimea este coplesitoare: timp de patru ore, cat a durat spectacolul, anonimii au mers in "pelerinaj" continuu la scena. Dupa fiecare cantec, cate un batalion de admiratori urca langa sarbatorita, cu buchete, ghirlande ori cosuri de flori. Chiar si dupa aproape o jumatate de veac de cariera, astfel de dovezi de afectiune continua sa te emotioneze: un zambet a ramas in permanenta pe chipul Mariei Ciobanu, in semn de multumire. Romanii au motivele lor s-o pretuiasca: clipel