M-am nascut intr-o zi geroasa de sfarsit de decembrie.
Am venit pe lume inainte de vreme, de parca ma grabeam sa intampin noul an ce batea la usa.
Casa in care am crescut era inca in constructie, se inalta greu, cu eforturi mari din partea parintilor mei. In primavara acelui an, tatal meu a plantat un pui de cires, chiar langa un perete abia inaltat al casei. Era pomul daruit copilului sau inca nenascut.
Au trecut anii si am crescut impreuna; in timp ce eu eram o fetita fragila, cu probleme de sanatate, ciresul meu devenea tot mai falnic si plin de vigoare, iar crengile sale ajungeau pe acoperisul casei. Fara a primi un tratament special fata de ceilalti pomi din mica noastra curte, el era regele lor si prietenul meu. Ma cataram pe o scara prea incomoda pentru mine (dar ce conta?) si ajungeam pe acoperis. Acolo era un locusor de unde imi placea sa privesc cerul, printre ramurile ciresului, si sa ascult fosnetul frunzelor. Era o comunicare speciala intre noi, dincolo de timp si de spatiu, dincolo de cuvinte si de apartenenta la regnuri diferite.
Aveam 12 ani cand, intr-o primavara, m-am imbolnavit grav de rinichi. Trupusorul meu fragil a fost greu incercat de suferinte fizice si regimuri severe. Cand boala s-a mai ameliorat, m-am dus in spatele casei sa-mi revad prietenul. In fiecare primavara imi umplea sufletul de frumusete, cu explozia sa de flori. Intre timp insa, florile se scuturasera, caci era deja un inceput de vara. Plouase si aerul era plin de prospetime, iar stropii de apa straluceau ca niste diamante pe suprafata frunzelor si a cireselor abia ivite. M-am apropiat si am imbratisat trunchiul plin de viata. In acea clipa, parca un curent a trecut fulgerator prin trupul meu slabit de boala si am simtit ca prind puteri. A mai trecut putina vreme pana cand fructele lui s-au copt si puteam sa le culeg. In fiecare an ma coplesea cu roada
