Cronica unui pluralism aminat
Reprimat sistematic, fruct interzis pina in 1989, pluralismul i-a gasit pe cei mai multi dintre noi nu doar „nepregatiti“, ci de-a dreptul ostili. Nu ma refer doar la pluralismul politic propriu-zis, parlamentar, a carui biografie e pe cit de scurta, pe atit de inechivoca. Am in vedere aici mai ales pluralismul cultural-estetic. Acesta e mai greu de definit si de masurat, desi nu este decit cealalta fata a pluralismului politic, numele pe care politicul il asuma in poezie, proza, teatru, muzica, film si in alte alegorii ale subiectului uman inteles in deplina lui materialitate, articulat, adica, in jurul unor categorii identitare esentiale (etnie, sex etc.), care, la rindul lor, il „branseaza“ la istorie. Cu unele exceptii, pluralismul cultural adevarat, a carui nastere ar implica o „revizitare“ a istoriei culturale din perspectiva acestor categorii, a fost ironizat „subtire,“ expediat sumar, cu impacienta a-tot-stiutoare, in genere respins in fel si chip, in publicatii de audienta si sub semnaturi de „autoritate“. Dar cit de frauduloasa este aceasta autoritate, cit de daunatoare public este ideologia totalist-paseist-localista careia ii da glas o demonstreaza si recentele tentative de a asocia pluralismul, in infatisarile lui specifice de multiculturalitate si in contextul mai larg al postmodernismului, cu trecutul comunist sau cu prezenta guvernare neocomunista.
In ambele directii, asocierea se doreste compromitatoare, irevocabil descalificanta.
Fara minime ezitari intelectuale si cu ignorant dispret fata de bibliografia capitala acumulata pe acest subiect, cutare expert at large al fostului supliment Litere, Arte &Idei al ziarului Cotidianul avanseaza teza bizara a multiculturalismului ca politica a Partidului Comunist pina in 1989. Mai aflam din aceeasi sursa ca guvernul Nastase continua respectiva po
