Nu se poate spune ca vara aceasta, capricioasa si despletita, a fost una banala. Dimpotriva, ultimele doua luni le-au oferit amatorilor de picanterii intelectuale nu doar o simpla disputa, nici o polemica sau o dezbatere mai intensa, ci chiar o cearta in toata regula. Primul meu impuls, de indata ce am primit mesajul Simonei Sora, care imi cerea sa raspund unor intrebari pentru ancheta din Dilema veche avind ca tema „cearta intelectualilor“, a fost sa consult Dictionarul explicativ al limbii romane, deoarece termenul „cearta“ imi suna ultimativ si, oarecum, plebeu, in contradictie cu semnificatia cuvintului „intelectual“.
Am renuntat aproape instantaneu, gindindu-ma ca titlul ales pentru grupajul tematic din Dilema veche trimite la celebra „cearta a anticilor cu modernii“, una dintre cele mai fertile dispute intelectuale, care a marcat sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea in Franta si in Anglia. Dupa aparitia revistei, argumentul semnat de Simona Sora, care prefateaza ar-ticolele la tema, m-a convins ca nu este vorba despre o influenta livresca: „Cine nu se cearta in Romania? – se intreaba si ne intreaba coordonatoarea temei. Se cearta medicii cu bolnavii, proprietarii cu chiriasii, ospatarii cu clientii, soferii intre ei si toti cu pietonii. Daca faci citiva pasi, intr-o dupa-amiaza linistita pe Calea Victoriei, in spate lasi un miting dezlantuit, pe dreapta auzi urlete casnice dintr-un bloc, pe stinga vezi o evacuare fortata, iar dinspre parc te intimpina o bunicuta caftindu-si cu sirg nepotelul. De ce-ar face intelectualii exceptie? Cu mult inainte de Caragiale, dascalimea se lua la harta...“. Asadar, urlete, cafteala, harta... promitator, intr-adevar, si nici un cuvint despre „querella“ anticilor si modernilor.
Provenit din latinescul certo, -are, verbul reflexiv „a se certa“ inseamna „a discuta cu glas ri
