Sindicatele si patronatele din Romania au o apriga disputa. Dar, Doamne fereste, nu in legatura cu reforma, nivelul salariilor, relatiile de munca sau alte asemenea lucruri din arealul normal al raporturilor dintre cei doi mari actori ai scenei economice intr-o economie de piata.
Si, Doamne fereste, nu in legatura cu toate acestea pentru ca ar fi cumva deja reglate si n-ar mai fi deci cazul sa piarda timp cu ele. Disputa este in legatura cu altceva. De tot hazul! Cu ceva care daca n-ar fi de ras ar fi de plans! Sindicatele si patronatele isi disputa, intr-un fel sui generis egida asupra salariatilor din Romania.
Din statistica oficiala, acestia sunt vreo 4,5 milioane. Dupa socotelile patronatelor, care numara precum Pristanda steagurile “doua la primarie, doua la stabiliment…, doua la primarie…“, probabil in ideea de a aparea mai grozave decat sunt, salariatii pe care ii au in angajament de munca ar fi vreo 9 milioane.
Dupa acelasi sistem, patronatelor, nu intamplator, le iese ca unitatile economice pe care le parohiaza au o contributie la formarea PIB de doua ori mai mare decat este acesta. De mirare nu este in masura in care organizatii patronale pot face parte din mai multe federatii sau uniuni de patronate.
Si, slava Domnului, sunt o sumedenie, caci oamenilor de afaceri romani, ca si politicienilor romani, le place sa fie presedinti, vicepresedinti, secretari generali, numai membri nu!
Sindicatele nu se lasa mai prejos. Salariatii pe care liderii confedera-tiilor sindicale pretind ca ii pastoresc sunt vreo 7 milioane. Cifra apare mai realista decat cazul numaratorilor patronale.
Dar numai aparent! Caci discrepanta fata de realitatea in cazul specific cu pricina este si mai mare, intrucat gradul de sindicalizare a salariatilor romani a ajuns modest dupa ce a coborat vertiginos in perioada postdecembr
