O intilnire fascinanta
Dupa ruptura cu suprarealismul si cu Breton, dumneavoastra l-ati urmat pe Victor Brauner. Este semnificativ si din punctul de vedere al prieteniei care va lega, dar si din acela al orientarii pe care o impartaseati. Vorbiti-mi, va rog, despre Victor Brauner, despre momentul cind l-ati cunoscut.
Brauner a fost cel care s-a apropiat de mine. Era interesat si uimit mereu de tineri. Mi-a spus ca Breton le citise tuturor scrisoarea mea si ca el fusese fermecat. „Trebuie sa vii sa ma vizitezi la mine in atelier“, a incheiat. Ceea ce am si facut. Victor era in epoca aceea, dupa tot ce suferise in timpul razboiului si cu ochiul lui acoperit cu banda neagra, un personaj fascinant. Cind am intrat in atelier, am avut sentimentul ca patrund in birlogul unui vrajtor. Avea un schelet de pasare, avea tot felul de obiecte stranii; unele erau chiar lucrari de-ale lui. M-am atasat foarte repede de el, era un om cu adevarat fermecator. Avea cu douazeci si patru de ani mai mult decit mine, dar nu l-am perceput ca pe un fel de substitut al tatalui meu, ci ca pe un frate mai mare.
Este motivul care v-a determinat sa fiti de partea lui la celebra sedinta de excludere provocata de Breton?
El nici n-a fost acolo. De altfel, era si o atmosfera foarte neprietenoasa, apasatoare. Te imbolnavea pur si simplu. Victor a fost incintat ca am fost de partea lui. Iar eu, la rindul meu, n-am regretat niciodata gestul. Apoi, totul s-a aranjat, pentru ca disensiunile intre suprarealisti erau ca niste certuri de familie. Legatura cu Breton a fost reluata, asadar, mai tirziu, asa ca ne-am putut revedea. Dar nu a mai fost vorba de o activitate de grup; s-a terminat cu asta. El era un pictor independent, eu, un scriitor independent. Initierea, de altfel, se cam terminase si nu mai aveam nevoie de Breton. Dar trebuie sa stiti ca, in per
