Una din cele mai antipatice categorii umane de pe plaiurile moldo-ugro-vlahice este aceea a "românului care se bagă în seamă". Am auzit expresia, copil fiind - ea-i desemna pe indivizii buni de gură, dar incapabili de vreun gest de Doamne-ajută: "Tu vorbeşti serios, ori vrei numai să te bagi în seamă?" După 1990, categoria aceasta de flecari a ocupat avanscena publică românească. Are-n-are ceva de comunicat, "românul care se bagă în seamă" dă drumul la gură, scoţând porumbei după porumbei. De regulă, exhibă un facies concentrat, de bărbat responsabil, pe umerii căruia apasă greutatea unei bune părţi a bolnavei noastre planete - cu mortalitatea infantilă din Somalia, cu tragedia ecologică din pădurile amazoniene, cu expansiunea flagelului SIDA, cu proliferarea terorismului internaţional cu tot.
Şi tot de regulă, ei provin din tagma îmbogăţiţilor peste noapte, indivizi care au mai mulţi bani în cont decât neuroni în scăfârlie. Cum s-o fi îmbogăţit câte un astfel de prostănac, rămâne un mister pe care nu-l va dezlega nici viitorimea. În orice caz, privindu-i fie şi o clipă, îţi dai seama că basmele cu "meritocraţia" şi "răsplata muncii" sunt tocmai bune să adormi aurolacii de prin canale. Mai că-ţi vine să faci, precum călugării medievali, jurăminte de eternă sărăcie, nu care cumva să se lipească unsuroşenia aceea inconfundablă, cu iz de mahala şi aroganţă, şi de tine.
Dar "românul care se bagă în seamă" poate fi şi o ditamai femeiuşca binişor fanată, abandonată de admiratorii de anţărţ, şi care se adresează, prin ciur-dârmonul experienţei sale, competitorilor politici cu un familiar-ciobănesc "La treabă, băieţi!" E femeia-plutonier, care nu rabdă să nu-ţi reamintească, din două în două minute, c-a văzut ea bărbaţi mai breji ca tine, că n-ai nici o şansă în faţa ei - că doar floarea macho-ismului naţional a fost la picioarele ei din cele m
