Există anumite sentimente care te seduc şi apoi te înrobesc. Chiar dacă nu ai depus jurămînt în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni nu te constrînge cu nimic, în nici un fel. Există oameni, puţini, foarte puţini, care nasc în mine aceste sentimente şi care mă leagă, cu respect şi admiraţie, pînă la capătul lumii. Fără ei, aş rătăci pe lumea asta fără nici un sens.

Uneori, de la Marea Neagră la Sinaia poate să fie o nimica toată de drum. De pe plaja sedusă şi abandonată, sedusă şi abandonată (în vecii vecilor, amin) de valurile furtunoase sau tandre pînă la verticalitatea brazilor şi a drumurior istorice de la Sinaia poate să ţi se pară chiar o aruncătură de băţ. Uneori, însă. Am plecat în zori de la mare, val-vîrtej, cu o zi mai devreme decît ne propusesem, împreună cu cel mai renumit pinguin tenor, este vorba despre Apolodor, ca să ajungem pe-nserat la Sinaia. Mai exact la Buşteni, unde Catedra Unesco a Institutului Internaţional de Teatru (ITI) prezenta un studiu făcut de Yuri Kordonski, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc pe Conu" Leonida faţă cu reacţiunea a lui Caragiale. Sentimentele despre care vorbeam mai sus, pe care nu le pomenesc şi nu le înşir, mi-au şoptit că nu pot să nu fiu de faţă.

"Luca, Luca, Lucăţel,

Băiatul lui Marinel,

Cuminţel şi frumuşel,

Nu mai e nimeni ca el,

Luca, Luca, Lucăţel."

Rostind în barbă, a cîta oară, aceste vorbe de alint, mi-am amintit în maşină, pe drumul de la mare, la munte, sursa. O poezioară în stilul direct şi liber, pe care Victor Rebengiuc i-o spunea fiului său, Tudor. Eu am adaptat-o, înlocuind doar numele "adrisantului". Mi-am amintit locul unde am citit-o, în dreapta jos, la pagina 107 din cartea De-a dreptul Victor Rebengiuc. Vara trecută, m-a căutat o tînără, Simona Chiţan, care mi-a spus, oarecum