Versurile lui Radu Cange stau sub semnul nobil al singurătăţii. Aceasta e resimţită ca un blestem cu alibi mitologic, poetul declarînd cu tristă superbie: "Ca Midas.../ pe tot ce pun mîna/ devine Singurătate" (Haiku). întreg scenariul vieţii intră în cadrul stării în cauză, care este o predestinare: "Nu putem să facem nici măcar/ un gest pentru a ne/ ascunde de singurătate" (Pentru a ne ascunde). O bună parte din textele poetului nu reprezintă decît (auto)analize ale singurătăţii, pe care definind-o, se defineşte pe sine, pe care constatînd-o ca pe-o damnare, o exorcizează: "Lipit de început/ ca de uterul mamei;// Curînd, lumină dezlipită,/ Voi contura aura şi,/ pe tot ce voi pune gîndul/ Singurătate va deveni" (Moneda). Conexiunile subiective ale sensibilităţii sînt astfel împinse pe panta unei obiectivităţi ce le asimilează fără rest: "Totul se petrece dimineaţa./ Spre seară, lucrurile sînt/ obosite de retina indiscretă.// Scăpat de privirea străină,/ începi să trăieşti/ propria-ţi singurătate - aluviune incertă/ pe care aluneci, aluneci..." (Posibila identitate). Scrisului monologal îi datorăm o percepţie unitară a vieţii şi a morţii, precum în aceste notaţii de un bacovianism avîntat: "Toamnă, toamnă...// Moartea mi se pare/ caldă şi moale,/ aş putea s-o ating./ Fumul ridică străzile/ în ceruri,/ singurătatea mă pîndeşte/ cu ochi deformaţi.// Toamnă, toamnă..." (Mereu coborîtor). în aceeaşi notă autumnală, solitudinea apare ca o demiurgie demisă: "Despărţiţi de ploaie/ ca de un imperiu;// Acolo,/ singurătatea dăruieşte/ pietre preţioase -/ ca un Dumnezeu/ ajuns la faliment" (Faliment ceresc). Acestui moment de estetică dezabuzare i se adaugă altul, oglindind o veritabilă mistică a singurătăţii pe care bardul o îndumnezeieşte, trecîndu-i imaginea în rîndul icoanelor: "De mult/ nu mă mai/ incomodează singurătatea./ Păgîn, uneori/ o pun icoană/ alături de Preac