C.B.: Stimată Anastasia Starostina, v-aş ruga, pentru început, să ne evocaţi Moscova copilăriei.

A.S.: Mă trimiteţi în trecutul îndepărtat, de care, la drept vorbind, îmi place să îmi amintesc. Dacă de-a lungul vieţii experimentăm o gamă variată de sentimente, atunci intensitatea celor din copilărie rămâne inegalabilă. Acesta este cel mai frumos dar al vieţii. Aşadar, Moscova de după război. Mă revăd la trei ani şi jumătate; la acea vârstă învăţasem să buchisesc. La începutul anilor '50 mirosea puternic a război. Puzderia de invalizi - de obicei fără picioare, pe scânduri cu rotiţe, ajutându-se ca să înainteze pe asfalt, în cel mai bun caz, cu nişte bucăţi de lemn şi, în cel mai rău, cu propriile mâini - răspândea un miros înţepător de medicamente. Intrau adesea la noi în curte ca să-şi mai tragă sufletul sau să ceară milostenie. Moscova era atunci un oraş vechi, de-a dreptul pictural. Noul se rezuma doar la câţiva mastodonţi stalinişti din anii '30, construiţi pentru clasele privilegiate, în timp ce oamenii simpli ocupau fiecare cotlon din vechile case boiereşti (care aveau intrări principale şi intrări de serviciu, scări de marmură cu balustradă din fier forjat, coridoare de înălţimi ameţitoare, dar şi firide întunecoase) sau din casele foştilor negustori, ocupau toate subsolurile, beciurile, barăcile. Arhitectura era încă cea de dinaintea revoluţiei: străzi înguste, întortocheate, pavate cu piatră cubică, ce urcau şi coborau; casele, de obicei cu un singur cat, erau strâns lipite unele de altele, gangurile duceau spre mici curţi interioare, iar mulţimea curţilor de trecere transforma un drum oricât de banal - către şcoală, metrou sau cunoştinţe - într-o aventură palpitantă. Metroul era o minunăţie. Staţia Taganskaia, pare-se cea mai adâncă, fusese, de altfel, un foarte bun adăpost antiaerian în timpul războiului. Chiar în acea zonă a Tagankăi, în