Michelangelo Buonarroti a pictat Judecata de Apoi pe peretele altarului din Capela Sixtina între 1536-1541. In timp ce el înca lucra, nuditatea personajelor frescei a scandalizat persoane influente de la Vatican. A scandalizat si în continuare, asa incat in 1564, cu putin inainte de moartea artistului, Conciliul din Trento a decis, pe ultima suta de metri, ca nudurile pictate in Capela "sa fie acoperite" (coperiantur). Zis si facut: in anul urmator, Daniele da Volterra a purces la "decentizarea" Judecatii de Apoi, treaba continuata, la mai multe maini, pana la mijlocul secolului al XVIII-lea. Rezultatul a fost o nefericita alterare a conceptiei de ansamblu a lui Michelangelo: un sobru dialog intre carnatia ocru-bruna a personajelor si albastrul "eschatologic" al fondului, ritmat de albul mineral al norilor. De dragul pudorii, fresca s-a trezit impestritata: carpe de toate culorile au aparut de neunde, impinse parca de un vant cuviincios peste partile rusinoase ale personajelor. Nici chiar restaurarile recente nu au mai putut reda Judecatii de Apoi aspectul initial.
Nu-mi propun sa fac in revista 22 un curs de istoria artei, dar aceasta poveste da masura eternului antagonism intre marile spirite si mintile inguste, intre creativitate si obtuzitate, intre originalitate si conformism. Ne mai invata si altceva: chiar daca, in fata excelentei, mediocritatea trebuie uneori sa cedeze, ea nu se va da batuta, va pandi orice moment prielnic pentru a-si lua revansa, va cauta mereu sa se cocoate pe inaltimi de altul croite, spre a le desfigura.
In 1990 a fost infiintat Muzeul Taranului Roman, iar cel chemat sa-l creeze a fost Horia Bernea. Folosesc dinadins verbul "a crea", pentru ca nu era vorba de a reface vechiul muzeu al lui Alexandru Tzigara-Samurcas, ale carui colectii fusesera dezmembrate si mutate, pentru a face loc muzeului partidului. Pariul lui Hori
