Mai toţi ne credem, măcar în prima parte a vieţii, nonconformişti şi rebeli. Fiecare epocă are un ins-model şi modele de "neaşezaţi", de răzvrătiţi, de oameni care se opun regulii generale şi turmei. Pentru Thomas Mann această capacitate de diferenţiere era chiar una dintre definiţiile intelectualului: un individ capabil să se scoale în picioare şi să spună Nu! în momente periculoase, critice chiar, cînd toţi cei din jur, aşezaţii, spun un da animalic. Cum, însă, regula se schimbă o dată cu epocile, cum pericolul excesului de supunere vine mereu din altă parte, şi antiregula ar trebui să ţină pasul, să creeze noi modele de apărare sau de răzvrătire. Or, în mod neaşteptat, unul dintre cele mai mumificate portrete generice este, la contemporanii noştri, cel al nonconformistului. Nonconformistul de început de secol XXI, la noi, e defazat, e un epigon al celui de început de secol XX.

La începutul secolului trecut plasa de reguli de comportare era strîns ţesută, astfel încît nimeni să nu scape printre ochiurile ei. Conformistul era: burghez, familist, corect îmbrăcat, bine pieptănat, cu bunele maniere intrate în piele şi-n sînge, cu un program de viaţă cuminte şi repetitiv, un păstrător al tradiţiilor clanului, casei, oraşului, ţării. Pe scurt, un om comme il faut. Cînd totuşi călca regula, burghezul tipic o făcea discret, în aşa fel încît să nu fisureze statuia conformismului aşezată în piaţa publică, pe soclul unei societăţi în bună rînduială. Bărbaţii, liberi doar între limite, adică între borul tare al pălăriei şi ghetele lustruite, între curtoazia de paradă şi gestul de bonton trebuie că erau uneori la fel de sufocaţi ca femeile strînse între şireturile corsetelor, închise cu nenumăraţii năsturei ai rochiilor şi legate cu firele lungi şi rezistente ale obligaţiilor casnice. Era lumea lui dumneavoastră şi dumneata, a lui tot respectul domnule doctor şi să