Proiectul universitar american de conferinţe publice Tanner Lectures l-a avut ca protagonist în 1990 pe Umberto Eco. Semioticianul italian a unit cele trei conferinţe ţinute atunci sub titlul Interpretare şi suprainterpretare, urmând ca Richard Rorty şi Jonathan Culler să-i dea fiecare câte o replică pentru ca apoi Eco să revină cu lămuririle de final. Un spectacol intelectual în sine, celebrele conferinţe (în ciuda numeroaselor cacofonii, traduse bine de Ştefania Mincu după o ediţie italiană), devenite imediat referinţe obligatorii pentru ştiinţele limbii dar - veţi vedea! - nu numai, sunt mostre de cea mai inteligentă teorie a textului, de incisivitate a discursului în contraargument speculând orice inconsistenţă, un turnir teoretic cu nuanţe de o fineţe sclipitoare în urma căruia e practic imposibil de numit un învingător. Să descriem conferinţele pe rând!

Eco îşi construieşte teoria suprainterpretării având la baza ideile expuse pe larg în Limitele interpretării publicate în acelaşi an. Cunoaştem deja că între intenţia autorului şi intenţia interpretului opera este un şantier deschis (Opera aperta apăruse într-o primă variantă în 1962), numai că nu orice interpretare a textului, crede Eco, ar putea avea "un rezultat fericit". Recunoaşterea suprainterpretării ca efect al considerării de către interpret ca fiind semnificative chiar şi elementele "cele mai nemijlocit aparente", nu presupune neapărat şi intuiţia celei mai juste interpretări, dar Eco crede în formularea unor criterii de control care să permită măcar delimitarea interpretării de uz. Astfel, impulsurile interpretative trebuie controlate/confirmate de o coerenţă internă a textului (prin identificarea izotopiilor semantice constante) şi să fie reductibile la criteriul de economie (ignorarea insignifianţei). Prin urmare, fără a avea virtualmente limite, textul îşi conţine totuşi propria i