Când acum câtăva vreme la postul de televiziune Realitatea TV, la emisiunea duminicală în care sistematic Alex. Ştefănescu ne abate de la muncă, dându-ne în cap cu "un metru cub de cultură", Nicolae Manolescu afirma că tânăra generaţie nu mai ştie mare lucru din realităţile epocii comuniste, deoarece n-a cunoscut-o direct şi nici nu au apărut încă, decât prea puţin, revelaţiile documentare despre monstruozităţile regimului şi nici studii în spirit academic. Trebuie să fac mea culpa, deoarece discuţia, inteligentă şi vie, dintre cei doi intelectuali a avut darul să-mi stimuleze nemunca şi m-a îndemnat - horribile dictu - să gândesc şi să-mi amintesc de vremurile în care avântul revoluţionar al maselor asigura triumful socialismului atotbiruitor. Cele ce urmează nu au pretenţia unei panorame sistematice, ci câteva amintiri, impresii atâta cât să încapă într-un metru cub, despre fapte care au influenţat adânc cel puţin două generaţii.

Generaţia mea s-a ciocnit încă de la început cu realităţi incompatibile cu ceea ce aflasem în primii ani de viaţă şi cu tradiţia românească. Peste noapte au apărut lozinci mobilizatoare de tipul "Stalin şi poporul rus/ libertate ne-au adus"; sau "Ana, Luca şi cu Dej/ bagă spaima în burghezi"; imperialiştii, aţâţători la război, exploatatori ai maselor muncitoare şi ai popoarelor erau nişte laşi care o luau la goană ori de câte ori primeau riposta cuvenită, realitate sintetizată în distihul clamat permanent la radio şi la demonstraţiile oamenilor muncii: "unde sunt americanii?/ S-au ascuns ca şobolanii!"; pe stadioane înainte de meciurile de fotbal se auzea la megafoane un cântec care exprima superioritatea zdrobitoare a sportului socialist faţă de cel capitalist: "la englezi şi la scoţieni mereu în poartă/ mingea noastră va poposi".

Dintr-odată din manualele şcolare şi din librării au dispărut autori clasici