Între extreme
Nu întîmplător, în epocă, spiritul avangardei a fost numit de către unii "extremism"(E. Lovinescu) şi de către alţii, "anarhism" (Constantin Emilian). G. Călinescu n-a luat în serios tocmai latura avangardistă a poeziei lui Vinea sau Voronca. Nici alţi critici interbelici n-au fost entuziasmaţi de noua şcoală. Avangardismul s�a bucurat, aproape exclusiv, de critica favorabilă a avangardiştilor înşişi, autori, ce e drept, mai mult de manifeste decît de analize, dar părînd să ştie detul de bine ce fac. Abia după ce Saşa Pană, devenit un fel de custode al muzeului avangardei, a publicat în 1969 Antologia literaturii române de avangardă, se poate vorbi de o revalorificare a mişcării în ansamblul ei. începutul îl face Matei Călinescu în prefaţa la antologie, urmat de Ion Pop, Ov. S. Crohmălniceanu, Adrian Marino (cîndva, adversar al suprarealismului), Marin Mincu, Mircea Scarlat şi alţii. O vreme, ca şi tradiţionalismul, avangardismul e privit independent de modernism. Doar de curînd s-a simţit nevoia unificării tendinţelor literare dintre războaiele mondiale sub eticheta modernistă. Contribuţia lui I. B. Lefter (Recapitularea modernităţii, 2000) s-a dovedit decisivă. într-adevăr, de la futurismul italian al anilor 1909-1912 la suprarealismul românesc de inspiraţie materialist-dialectică, prin Breton, din anii �40 ai aceluiaşi secol, avangarda a fost una din ipostazele modernismului. Cea mai radicală, în opinia tuturor comentatorilor, convinşi că avangardismul a spulberat mai multe tabuuri decît orice alt curent modern. Deja faimosul Manifesto tecnico al lui Marinetti din 1912 proclama inutilitatea logicii, gramaticii şi punctuaţiei în literatură. De la "cuvintele în libertate" ale aceluiaşi la recomandarea lui Tzara: "luaţi un ziar, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi pe urmă fiecare cuvînt, puneţi totul într-un sac, agitaţi
