Reusita deplina a acestei strategii apare paradoxal in 1996, cand victoria CDR nu este obtinuta in numele anticomunismului, ci datorita unui discurs populist de tipul Contractului cu Romania. Dar ce ne intereseaza aici este modul in care un tip de discurs fata de trecut, utilizarea si conditionarea diverselor memorii colective sunt modalitati privilegiate ale campaniilor electorale. In acest sens, raportul ex-comunistilor fata de propriul trecut, peste tot in Estul Europei, dar cu o particulara eficienta la noi, este un model de neutralizare si chiar de folosire impotriva emitatorilor lor a unor teme anticomuniste, menite initial sa-i fragilizeze. Partidul lui Ion Iliescu va avea o atitudine diferita fata de un alt trecut recent, care este cel al propriei lui guvernari. Cum formula FSN=PDSR tine de evidenta, guvernarea Vacaroiu, de cand a trecut in posteritate, a fost aparata pana in panzele albe, adica pana la absurd, de liderii partidului (in acest sens ramane antologic interviul-executie luat fostului presedinte de Alina Mungiu Pippidi la TVR in iunie 1997). Tactica nu a fost insa absurda, apararea bilantului propriilor actiuni politice era o premisa logica a revenirii la putere.
In aceasta perspectiva absurda apare atitudinea generala a Aliantei Dreptate si Adevar fata de guvernarea 1996-2000 si fata de mostenirea politica a CDR. De la lansarea de anul trecut a Aliantei auzim, cu putine exceptii, delimitarile liderilor ei de fosta coalitie si de Conventia Democrata. Aceasta atitudine este de inteles si justificabila tinand cont de istoria personala a celor doi lideri, mai greu de justificat sunt beneficiile electorale ale acestui tip de discurs si consecintele in vederea consolidarii unei opozitii (re)unite.
Nu vreau sa sugerez copierea modelului iliescian al raportului fata de trecutul recent, din contra, cred ca fiecare victorie vine din puner
