Plecînd de la cărţi ajungi aproape oriunde - la filozofie, la religie, la politică ori la cea mai rafinată artă. Dar, mai ales, poţi ajunge la Viaţa însăşi, în ceea ce are ea mai important şi irepetabil: este, probabil, suprema tentaţie a rubricii de faţă. Există aniversări şi aniversări, dar unele îmi apar de o actualitate frapantă. Se împlineşte astfel exact o jumătate de secol de cînd, "plecîndu-se de la cărţi", a avut loc o aventură pe cît de spectaculoasă, pe atît de edificatoare.

Ce şi-ar mai putea dori un scriitor celebru, decretat de toată lumea drept unul dintre cei mai mari romancieri ai secolului, acoperit de glorie din cap pînă-n picioare, şi care, în plus, se apropie de 70 de ani? Ce şi-ar mai putea dori cineva care a fost primit în Academia Franceză la 47 de ani şi care apoi a primit suprema consacrare, Premiul Nobel pentru literatură, la 67? Nimic, am fi tentaţi să răspundem. Nu i-ar rămîne decît să-şi aştepte în linişte sfîrşitul, savurînd calm o celebritate universalmente recunoscută. Să adăugăm un detaliu important: personajul nu are nici un fel de probleme morale sau existenţiale. La acest capitol, din fericire pentru erou, certitudine totală! Era un creştin pios, catolic practicant încă din adolescenţă, iar perfecţiunea întru catolicism nu i s-a clintit cu nici un centimetru pînă la moarte.

Totuşi, François Mauriac - pentru că despre el este vorba - nu s-a culcat pe lauri. Septuagenar, descoperă că literatura şi gloria literară nu înseamnă totul, chiar dacă ai ajuns pe culmi la care alţii nici nu îndrăznesc să viseze. Şi atunci s-a lansat, trup şi suflet, în cea mai neaşteptată dintre acţiuni - în lupta politică. Bineînţeles, fără a deveni politician, dar transformîndu-se în jurnalist ardent. Din 1954 şi pînă la moartea sa survenită 16 ani mai tîrziu, a scris - uneori zilnic, de cele mai multe ori săptămînal - ace