58. Nastase si-a luat inima in dinti. Dupa lungi ezitari (unii le-au considerat fasoane), si-a zis intr-un sat din Moldova: „Aut Caesar, aut nihil“.
Personal, as prefera sa fie „nihil“. Poate, atunci, vom afla, in sfarsit, ce avere reala si-a „agonisit“ d-l Nastase (din comisioane, se zice) in timpul cat a „luptat“, ca prim-ministru, impotriva coruptiei.
Cu acest prilej, proaspatul prezidentiabil ne-a explicat ca, spre deosebire de altii, care s-au dus sa lucreze la Banca Mondiala, el a stat aici „si la greu si la bine“. Ipocrizie transparenta, dar care impune niste intrebari.
Cand i-a fost „greu“ lui Nastase? Cand l-a pacalit pe Petre Roman, facandu-l sa creada ca era „omul lui“? Cand era ministru de Externe in guvernul Stolojan si-l firitisea pe cel pe care-l insulta acum? Sau cand s-a straduit, jucand rolul discipolului devotat, sa intre pe sub pielea lui Iliescu?
59. Nu s-a ocupat nimeni, din cate stiu, de rolul jucat in istorie de grosimea obrazului. Lacuna deloc neglijabila.
60. Cu zece ani in urma, am fost invitat la un simpozion consacrat exilului romanesc, desfasurat la Paris. In interventia mea, am vorbit atunci despre cum se vedea, din tara, exilul.
Spuneam ca, manati de diverse interese, de vanitati sau de naivitati, mai mult sau mai putin inocente, unii romani, stabiliti in strainatate, vin la Bucuresti si, grabiti sa confunde un „regim“ cu „tara“, se lasa „folositi“. Vad ca nu s-a schimbat nimic intre timp. Mi-a demonstrat-o un recent simpozion cu „romanii de pretutindeni“.
61. Probabil, as fi avut mai putine probleme daca mi-as fi ajuns mie insumi, daca mi-as fi putut asuma conditia de „lup singuratec“, fara sa am nostalgia „haitei“. Mi-au lipsit, insa, in egala masura, si sociabilitatea si forta de a nu-mi pasa de asta.
Nu m-am putut lamuri nici in ce masura ideile mele sunt „de dreapta“ sau „de
