Povestea unui cioban din Zagon, care sta cu ochii pe oi si cu mintea in Italia

Pe oricine ai intreba in satul Zagon care-i cea mai apropiata stana, toata lumea va intinde degetul catre muntele din spatele ograzilor: "Stana lui Cemek, imediat cum treci de padure". Are acolo baciul Cemek patru ciobani tineri si o stana de vreo 300 de oi. Se duce la ei doar marti si vineri, sa vada daca sunt toate oile si sa ii mai intrebe pe baieti daca mai au nevoie de ceva, pentru ca ciobanii coboara de-acolo doar o data la patru luni.

Ciorba si lingura

Ca sa ajungi la stana, mergi cam o ora prin mirosul de pamant umed al padurii, printre conuri cazute ce putrezesc sub frunze si, odata iesit in luminis, vezi stana. Cainii te intampina si te conduc cu latrat spre coliba de lemn cenusiu in fata careia pamantul e dur si batatorit. Putin mai departe, oile pufoase stau ca niste fulgi uriasi de zapada, printre care te poti plimba. Drobul de sare e scanteietor in soarele amiezii, ca o bijuterie uriasa, asezata cu grija pe perna de catifea verde a muntelui.

Padurea deasa in care sclipesc prin frunzis ochii pasarilor si razele soarelui ii separa cu grija de lume pe ciobani. In varful dealului nu au nici televizor, nici radio si nu ajung nici ziare. O data la patru luni, cand coboara de aici, cei patru ciobani mai afla ce se intampla in tara, in lume. Stau in colibele lor subrede cu paturi facute de ei si acoperite de paturi vechi. Branza e agatata in carlige de brad, in panza alba, ca o picatura atarnand gata sa cada, si ghicesti in interior moliciunea laptelui inchegat. La mijloc e o masa de scanduri, lunga si cu bancute. Se spala la izvor sau in ligheanul de tabla, cu apa de ploaie incalzita la soare.

Ionica Selariu taie o ceapa peste cartofii fierti, toarna ulei si incepe sa manance fara graba, dintr-un castron de tabla. Pranzul. E dezbracat pan