Animalul despre care vreau sa va povestesc nu este nici pisica, nici caine, nici porumbel sau canar... Este o vaca.

O vaca pe care o chema Florica si la care am tinut ca la un om. Daca nu si mai mult... Mi-a insotit anii copilariei, a crescut alaturi de mine, a fost ultimul animal mare din curtea noastra. Animalul care mai ramasese dupa ce boii, vacile, carul si toate celelalte, impreuna cu pamantul, au ajuns la... colhoz.

Pe Florica a cumparat-o tata de tanara. Primul ei vitel a venit pe lume la noi. Era o vaca frumoasa, un exemplar pur al rasei Baltata romaneasca. Era mare si lunga, cu picioarele zvelte, cu capul, pieptul si picioarele albe, iar partile laterale maro, dar un maro mai deosebit, cu nuante de mov. Avea un cap frumos, cu coarnele potrivit de lungi, usor incovoiate in sus, cu niste ochi mari, negri si blanzi, ca ai unui miel. Un uger mare completa fizicul ei impunator. Ramanand doar ea si cu cateva oi, dar care erau date la cioban, atentia tuturor ii era adresata doar ei. Era atat de cuminte, atat de blanda, atat de inteligenta! Intelegea tot ce vorbeam cu ea... Cu ea ne rezolvam multe treburi gospodaresti. Caram lemne sau ce mai aveam nevoie, punand-o la jug impreuna cu vaca unui vecin. De asemenea, aram o gradina pe care o aveam in sat si care, ca prin minune, a scapat de colectiv.

Pentru parinti, Florica a fost si un sprijin moral. Dorinta cea mai mare a taranului roman a fost sa aiba pamant pe care sa-l lucreze si animale pe care sa le ingrijeasca cu o dragoste pe care numai el stia cum sa o exprime. Acum, cand pamant nu mai aveau, iar curtea, tot timpul plina de animale, era pustie, durere mai mare pentru ei nu exista. De aceea, Florica a constituit, in anii aceia, singura lor raza de lumina, asupra ei revarsandu-ne, cu totii, dragostea...

In fiecare an, Florica ne daruia cate un vitel! Imi amintesc ca doi ani la rand a f