Are dreptate Marin Mincu cînd afirmă că antologiile de poezie, de care, în secolul XX, literaturile europene s-au folosit din plin, devin cîteodată mai importante decît istoriile literare pentru ,formarea şi fixarea unui anumit orizont de aşteptare/receptare", pentru ,a consolida acţiunea de canonizare estetică". Ne place să desluşim în această aserţiune o tresărire a poetului ce, în cazul d-sale, coexistă cu criticul. Căci selecţiile de poezie stabilesc materia vie a lirismului, identifică organele sale palpitînde asupra cărora se exercită, în prima instanţă, critica ,de întîmpinare", urmînd, ca rezultat al unor sancţionări axiologice, integrarea lor în perspectiva diacronică. Dar, după cum o dovedeşte chiar practica lui Marin Mincu, gestul antologator îşi conservă valabilitatea şi pentru materia deja trasă în istorie, din nevoia unei ,revizitări" periodice a acesteia, bizuită pe cea a exercitării unui imprescriptibil gust personal. Panoramînd selectiv ,poezia română în secolul XX", de la Al. Macedonski la Magda Isanos (minus avangarda înfăţişată separat), Marin Mincu aduce însă în prim-plan un demers teoretic şi anume acela de-a urmări ,dramatica sforţare a eului poetic de a se constitui ca entitate autonomă". Sau mai precis, ,diagrama evoluţiei" poeticităţii, sinuoasă în desfăşurarea sa, ,marcînd transformările insesizabile traversate de discurs, pînă ce Ťobiectulť poeziei ajunge să se identifice cu subiectul poetic". Despre ce este vorba? în fond, nu despre altceva decît despre mai vechiul concept al ,poeziei pure", filtrat prin ceea ce exegetul numeşte ,realitatea textuală", excluzînd cu scrupulozitate alte ,operaţii poetice" în afară de ,autospecularitate, autoreflexivitate şi autoreferenţialitate". în bună măsură, ,noutatea" datează. Cultivînd anticipator idealul unui poem închis în sine, care nu comunică nici adevăruri, nici ,beţia inimii", Poe năzuia sp