Simona Popescu a scris cu totul trei volume de poezie, toate în anii '90, care au propulsat-o şi au menţinut-o în top-ul celor mai buni poeţi contemporani. Apariţia în 1997 a excelentului roman Exuvii a fost o surpriză de proporţii, Simona Popescu descinzând cu succes pe un land încă "necivilizat" de proza românească. Volumul de eseuri Volubilis (1998) demonstra disponibilităţile teoretice (deloc grozave la generaţia '90 spre deosebire de optzecişti) şi prevestea alte lucrări de asemenea factură. Simona Popescu s-a apropiat între timp de Gellu Naum - poetul suprarealist cu, probabil, cea mai frumoasă bătrâneţe literară - căruia i-a şi dedicat primul eseu critic (Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, 2000), carte republicată îmbunătăţită şi într-o variantă remixată sub titlul Clava. Critificţiune cu Gellu Naum (Paralela 45, 2004). Între timp, Exuvii a fost tradus în poloneză şi a ajuns la ediţia a III-a, iar Paralela 45 a scos şi prima antologie de autor a poetei. Ce (mai) poţi spune la o asemenea ediţie!?

Cum se întâmplă însă în asemenea cazuri, receptarea critică de-a lungul unei perioade îndeajuns de îndelungate poate scoate la iveală lucruri pline de semnificaţie. Debutul din 1990 cu Xilofonul şi alte poeme a fost perceput atunci ca un manifest al noii generaţii, criticii literari recunoscând în acel volum o scriere de referinţă pentru sensibilitatea lirică a momentului. Personal, regret că lectura Xilofonului în anul de graţie 2004 îmi dezvăluie o poezie doar foarte familiară, recognoscibilă întrutotul propriei sensibilităţi, şi că, de fapt, nu pot citi, de pildă, extraordinarul poem Plicty, cu ochiul neofit al cititorului imediat postrevoluţionar. Acel cititor care (chiar profesionist fiind) remarca, jumătate încurcat, jumătate entuziast, tipul de "depoetizare" practicat de Simona Popescu, cea care îşi permitea să "frângă" fluxul