Litere şi albine

Adolescent, licean, în zile-nsorite de mai,

întors de la oraş în livada bunicilor,

obişnuiam să mă urc într-un măr înflorit,

cu o carte-n mână,

şi să las să se-amestece,

printre polenuri de aur,

litere şi albine. Alcătuiau

în jurul meu un cerc în care

nu mai ştiam

al cui e zumzetul, a cui lumina.

Iar eu eram exact în centrul lui.

Poate că şi pozam puţin, cum îi sta bine

unui atât de june cărturar

promis, gândiseră ai mei, ţăranii,

unui măreţ şi falnic viitor.

Trecutul

era încă aproape - mă vedeam

copil trimis cu vaca la păscut

cu-o frânghie-ntr-o mână, şi cu o carte-n

alta

pe haturi, printre grâne şi sturzi, lângă

morminte, -

în aur toţi şi pentru totdeauna.

(Păcat - gândesc acum - pentru Signac,

şi pentru-al său confrate, Seurat,

că n-au ajuns să mai trăiască ziua

aceea şi că nici

de Someş şi de mine n-au mai putut să ştie -

ar fi avut, desigur, ce picta).

Acum, când mărul e de mult cenuşă

şi când în loc

de-albine şi grăunţe de polenuri

îmi zumzăie în jur numai globule,

biete scântei sărind

din propriul meu sânge,

eu tot în centru sunt şi plin de-auzuri.

Chiar dacă ştiu că nu mai e, de-un timp,

poetically correct

muzici s-auzi, pe-nchipuite

circumferinţe roşii, trecând tot mai departe

prin fii şi fiice, eu,

cu urechile mele-nvechite,