Ileana Mălăncioiu şi-a configurat, de-a lungul timpului, un univers poetic de o frapantă singularitate, atât din perspectiva temelor şi motivelor recurente, cât şi în ceea ce priveşte viziunea lirică, sau, cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte unghiul de refracţie a elementelor referenţiale prezente în spaţiul poetic.

Volumele de poeme publicate de Ileana Mălăncioiu, începând cu Pasărea tăiată (1967), continuând cu Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnişoara mireasă (1973), Ardere de tot (1976), Peste zona interzisă (1979), Sora mea de dincolo (1980), Urcarea muntelui (1986) pun în pagină obsesia unei conştiinţe scindate între dorinţa de claritate interioară şi dizarmoniile unui real ieşit din matcă, marcat de anomie şi de indistincţie. Tocmai de aceea, atitudinea lirică predilectă a poetei este aceea a retragerii în sine, a recluziunii în imaginarul propriei fiinţări, a retranşării în limitele făpturii proprii.

Singurătatea îşi pune, aşadar, pecetea pe versul acesta translucid şi agonic, iluminat de palorile thanatosului şi tentat, în aceeaşi măsură, de puritatea şi candoarea adolescentine. Solitudinea nu este, însă, pur şi simplu, renunţare absolută la racordul cu lumea, ci, mai degrabă, tentativă de limpezire a unui relief interior dominat de afectivitate. Laurenţiu Ulici are dreptate în acest sens, atunci când notează că "un demon al singurătăţii, ahtiat de neasemănare şi suficient sieşi, dotat cu o uriaşă forţă hipnotică atrăsese privirea poetei de la contingent".

Erosul reprezintă o temă privilegiată a universului liric al Ilenei Mălăncioiu. Poeta caută să desemneze, în versurile sale, acea zonă de nedeterminare şi delicateţe în care se naşte sentimentul dragostei, zonă în care dăruirea de sine se conjugă cu dorinţa de împlinire a fiinţei, reculegerea se complineşte cu propensiunea spre celălalt