Aţi văzut vreodată cum arată un ospăţ de nuntă după ce mirii şi nuntaşii l-au părăsit ? Citindu-i urmele, nu veţi afla nicicum ce este dragostea. Tot aşa şi cu muzica savantă: nimeni nu-şi poate explica extincţia ei, după ce secole de-a rândul a luminat ca o torţă. Şi chiar dacă torţa arde încă, ea nu mai are pe cine ori ce lumina. E ca un ţipăt în pustiu. Mai mult, e zădărnicie. Căci ingratitudinea cea mai mare a adevărului este negarea acestuia prin refuz ori prin uitare. Muzica noastră a fost uitată prin scoaterea ei la pensie (înainte de - sau la - termen, nici nu mai contează) şi, ca orice pensionar blazat, iese la plimbare (din ce în ce mai rar), de obicei prin parcuri şi rezervaţii (a se citi: grădini botanice ori zoologice). Cam asta e deschiderea muzicii contemporane. Ivirea ei în lume este tot mai caducă şi, după unii, tot mai indecentă. Caducă, pentru că nu mai deţine nici un fel de autoritate, inclusiv cea de schimb şi de liberă circulaţie. Indecentă, căci azi a devenit aproape o impietate, o licenţă a "bunelor maniere" să te duci la o reuniune de muzică savantă nouă. Or, în acest caz, se mai pune oare problema promovării respectivei muzici ? Despre ce fel de promovare şi propagare poate fi vorba atunci când majoritatea CD-urilor, bunăoară (altminteri, enorm de puţine), sunt promoţionale, adică nu se vând, deci, nu se cumpără; când partiturile, atunci când au teribila şansă să fie editate, "beneficiază" doar de câteva zeci de exemplare tiraj; ori când opusurile noastre sunt restituite, în cel mai fericit caz, în primă şi ultimă audiţie absolută ? Ca să nu mai vorbim de zarva (ca şi inexistentă) din jurul lor, mediile - radio, televiziune, presă - afişând, aidoma surdo-muţilor sau orbilor, un evident handicap de gradul I, când se pune în discuţie propagarea creaţiei contemporane. Chiar aceste rânduri, mă tem că au un impact şi o aplicabilitate ce tin