Sursele occidentale par a se pune in acord asupra faptului ca, incepand cu 1964, si mai ales dupa 1968, Romania si-a castigat o pozitie diplomatica speciala in cadrul Pactului de la Varsovia. Opozitia romaneasca la anumite tendinte de integrare din ce in ce mai stransa a fortelor armate romanesti in interiorul Tratatului a inceput sa fie exprimata dupa 1965 din ce in ce mai des. Unul din aspectele vazute ca o ingerinta nepermisa in suveranitatea nationala era faptul ca la razboi conducerea operativa a Fortelor Armate Unite urma sa revina Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice, Comandamentul Fortelor Armate Unite urmand sa aiba doar un rol de sprijin al acestuia(1).

Actul central al opozitiei romanesti la actiunile hegemonului subsistemic ramane condamnarea invadarii Cehoslovaciei, act ce parea sa inaspreasca radical relatiile cu vecinul de la Rasarit. Intr-adevar, in urma mult aclamatului discurs din 21 august 1968, Romania a parut, pentru cativa ani, a se afla pe o traiectorie ce conducea catre conflictul cu URSS. Afirmand cu fermitate ca "intrarea trupelor a cinci tari socialiste in Cehoslovacia este o mare greseala si un mare pericol asupra pacii in Europa si asupra convingerilor socialiste in lume", Nicolae Ceausescu intelegea sa se situeze mai degraba pe pozitiile Vestului decat sa adere la actiunile aliatilor sai. In acelasi discurs, el lanseaza bazele unei noi doctrine militare care va ajunge mai tarziu sa domine politica de aparare romaneasca, aceea a "razboiului intregului popor": "poporul roman nu va permite nimanui sa violeze teritoriul patriei noastre"(2).

In memoriile sale, I.G. Maurer, prim-ministru in momentul august 1968, considera ca pericolul invaziei sovietice era iminent, cinci divizii sovietice putand intra oricand in Romania(3).

Sursele occidentale ale anilor 1970 au colaborat asupra acestei imagini a autonomiei si a impo