Titlul de mai sus ar putea părea - oarecum în ton cu cel al euro-scepticilor de pe Dâmboviţa - un atac la adresa dorinţei ţării de-a se integra în U.E. şi-n alte organisme şi paraorganisme. Nu intenţionez aşa ceva. Dimpotrivă, încerc să demitizez un proces care, din cauza secretomaniei puterii de la Bucureşti, tinde să devină o formulă doar pentru iniţiaţi. La o privire sumară, românii au faţă de Europa două atitudini: fie una adulatorie, de acceptare pe nemestecate, fie una de respingere crâncenă, înfricoşată. La primul punct se înscriu atât cei convinşi că doar mecanismele europene pot pune capăt dezastrului ţării, cât şi pomanagiii care-şi imaginează că nu vor avea decât să stea cu mâna întinsă pentru a se umple de euroi. Cu marele avantaj că nu se vor deplasa nicăieri, precum cerşetorii de azi, pentru că milostivii din Vest vor poposi în persoană pentru a ne aduce acasă fericirea.

La la doilea punct descoperim două subcategorii: mai întâi, naţionaliştii şovini, pentru care orice străin venit în România ori aduce droguri, ori ne otrăveşte izvoarele mioritice, ori e violator de aurolaci. Apoi, îmbogăţiţii de după revoluţie, bişniţarii deveniţi multimiliardari; aceştia ştiu că şmecheriile aducătoare de averi colosale vor fi lesne contracarate de organismele europene. Pentru ei, o Românie concurenţială înseamnă spectrul falimentului şi prăbuşirea de pe piscurile aurite unde s-au tolănit întru trai îndelungat pe banii babacii naţionale.

Cum ar fi periculos să-şi demaşte adevăratele gânduri, inventează tot felul de teorii, care de care mai jalnice. Ca de pildă: că o dată intraţi în Uniunea Europeană vom avea la cheltuieli de ne vom cocoşa - de parcă acum nu suntem cocârjaţi de taxele aiuritoare, că mai rămâne doar să ni se pună contor la aerul respirat; că va trebui să ne supunem unor reguli pe care n-avem cum să le respectăm - i-auzi Gog