Nu cunosc parcursul lui Andriy Zholdak, dar, încă de la primele spectacole văzute, am avut sentimentul că mă aflu în faţa unei lumi în plin proces de fisiune şi a unui artist ce-şi asumă riscuri enorme. De unde vine? Nu ştiu decât puţine lucruri despre el... Aparţinând culturii ucrainene, fost elev al lui Anatoli Vasiliev, marcat de un soi de credinţă animistă care trimite la unele curente orientale, Zholdak e aidoma unui meteorit a cărui cădere peste un text, de preferinţă reputat, produce crevase, îl fisurează, îl dezorganizează. Zholdak nu citeşte operele în sensul obişnuit al cuvântului, nu se integrează unei tradiţii şi nu propune o abordare critică: el le tratează ca pe nişte materiale de construcţie faţă de care îşi îngăduie libertăţi fără de margini. Acest impact violent produce veritabile deflagraţii.
Referirea la o piesă anume are, la Zholdak, acelaşi rol ca şi titlurile date tablourilor suprarealiste, titluri care - afirma Barthes - îndeplinesc exclusiv o funcţie de "ancorare". Se spune că Magritte îşi aduna prietenii ca să caute împreună titlul unui tablou deja terminat. Scopul era de a mări distanţa dintre cele două, menţinând totodată o anumită tensiune între ele. În acelaşi spirit, Zholdak mizează pe conflictul dintre "ancorarea" produsă de titlul unor piese - Hamlet, Pescăruşul, Othello - şi spectacolul eliberat de responsabilităţile implicate de tratarea acestora. Textele vechi sau autorii cunoscuţi presupun întotdeauna un prealabil admis căruia Zholdak îi contestă orice autoritate. El îl agresează, îl deturnează, îl face ţăndări, dar, în acelaşi timp, pentru a instaura un climat de fricţiune care irită sau seduce are nevoie de un text. Altfel, s-ar vedea lipsit tocmai de acea necesară încărcătură explozivă ce reprezintă pentru el un punct de pornire. De aceea, Zholdak nu alege decât piese clasice, opere de repertoriu faţă de care t
