Nu e an, de vreo opt, nouă încoace să nu ne trezim luaţi de ape. Cei mai năpăstuiţi de soartă sunt ţăranii. Din săraci, viitura apelor îi lasă şi mai săraci. Şi în acest an, pe unii i-a scăpat Dumnezeu de toate grijile. I-a luat la el. La un post de televiziune, câţiva ţărani bătrâni regretau că au scăpat cu viaţă. Nu mai au de nici unele şi nici putere să dreagă ce le-au stricat apele. Mi se strânge inima când îi văd şi mă simt vinovat.

Toţi îi jumulim pe ţărani. Şi ei au ajuns să creadă că asta li se cuvine. Să umble cârpiţi, să mănânce pe sponci şi să se uite la domnii de la oraş cu ochii condamnaţilor pe viaţă.

Şi mai aud câte un dobitoc, cam la a doua generaţie încălţată la barieră, cât sunt ţăranii noştri de puturoşi, de primitivi, nu ca ţăranii unguri, nu ca ţăranii cehi, mă simt şi mai vinovat.

Noi avem probleme înalte, în presă. N-avem timp de sărăcia ţăranilor. Asta nu e o noutate. Că oamenii ăştia trăiesc parcă în alt timp, într-un soi de rezervaţii ale sărăciei, ce să le facem?!! Preferăm să nu ne gândim la ei, ca să ne menajăm sensibilitatea de orăşeni. Prin satele lor amărâte, înşirate de-o parte şi de alta a drumurilor naţionale, apăsăm pe accelerator: 80, 100 la oră, ca şi cum satele astea n-ar exista. Dacă mergem însă cu maşina în străinătate, încetinim în sate, chiar şi în cătune. Nu din respect, staţi liniştiţi. De frica radarelor şi a Poliţiei. La noi acasă ştim că nu pune nimeni radar, să-i apere pe ţăranii din satele amărâte. Iar poliţiştii ce să caute acolo? Nu e rost de nimic.

Dacă vine însă o inundaţie, atunci ne năpustim în satele nefericiţilor să luăm primii imagini de la faţa locului, să înregistrăm declaraţii. ("Moşule, dacă nu plângi în faţa camerei, nu-ţi dau ăştia ajutoare!") Îi stoarcem şi de lacrimi, să ne iasă reportajul cât mai convingător. Nu e prea greu să-l faci pe un