Editura Gramar, care s-a remarcat în mod deosebit prin colecţia consacrată romanului românesc într-o selecţie de o sută de titluri, a reeditat în 2003 Jurnal-ul lui Eugen Barbu, publicat pentru prima dată în 1966. Dintr-o neglijenţă redacţională lipseşte menţiunea că e vorba de o a doua ediţie a unui jurnal cunoscut, ceea ce creează falsa impresie că ar fi vorba de un document nou, dezvăluit acum, în postumitatea prozatorului. Ar fi fost util un aparat critic, care să încerce, în primul rând, să decripteze iniţialele desemnând anumite persoane (necunoscute), de care e plin jurnalul, creând cititorului un sentiment de frustrare. Ni se oferă spre lectură o confesiune în care tocmai dezvăluirile unor secrete sunt principala curiozitate, dar promisiunea este obstrucţionată de misterioase iniţiale: scriitorul X, prietenul T., iubitele M., L., F., A. sau Y. În loc să ofere o confesiune liberă, jurnalul lui Eugen Barbu creează mai degrabă impresia unei autocenzuri. De altfel, insatisfacţia lecturii acestui document tentant se extinde asupra tuturor palierelor tematice: frământările de creaţie ale tânărului prozator, aventurile amoroase, simpatiile politice, culisele literare, lecturile şi experienţele formative - totul e mai degrabă convenţional decât autentic, ceea ce diminuează simţitor valoarea confesiunii.

Jurnalul lui Eugen Barbu cuprinde însemnări mai detaliate din anii 1942-1949 (în 150 de pagini), mai expeditive şi, probabil, selective din anii 1950-1952 (în numai 20 de pagini), la care se adaugă o secţiune finală separată (de aproape o sută de pagini), Jurnalul unor romane, amestecând la întâmplare, fără ordine cronologică, fragmente disparate din anii 1953-1965 despre lecturi, proiecte şi călătorii. E o perioadă generoasă în evenimente şi transformări, cu intervale dramatice de tranziţie, capabile să bulverseze ameninţător evoluţia unui scriitor