In general, ziaristii care consemneaza victoria unui sportiv conational la Jocurile Olimpice au cam aceleasi lucruri de spus: metafore, exclamatii si entuziasm pentru performanta sportivului, laude pentru rezistenta fizica si psihica, pentru frumusetea exercitiilor lui si eventual reactii la fel de entuziaste culese de la antrenori, de la colegii de echipa sau de la oficialii olimpici nationali. La Atena, o multime de articole de presa despre medaliatii olimpici au degajat insa un entuziasm de cu totul alta natura.
Un ziarist american a consemnat cu mare mandrie ca, inca inainte ca gimnastul Paul Hamm sa fi apucat sa-si scoata de la gat medalia de aur la individual compus, agentul sau primea deja telefoane de la companii interesate sa incheie contracte de publicitate cu sportivul. La fel s-a intamplat si cu numeroase articole despre Carly Patterson, gimnasta medaliata cu aur la individual compus feminin. Comentariile despre comportarea sportivei la sol, barna sau paralele au fost inlocuite aproape cu totul de varii estimari ale analistilor despre sansele ei de a o ajunge din urma, din punctul de vedere al atractivitatii fata de sponsori, pe Mary Lou Retton, singura gimnasta din SUA care mai cucerise pana acum titlul olimpic la individual compus, la JO din 1984 de la Los Angeles.
E drept ca si in cazul lui Patterson, dar mai cu seama in cazul lui Paul Hamm, n-ar fi fost de spus prea multe despre excelenta exercitiilor cu care cei doi americani si-au dobandit medaliile. Luni seara, faptul ca arbitrii i-au dat o nota mult prea mica rusului Aleksei Nemov numai ca sa-l ajute pe Hamm sa ia o medalie a provocat minute intregi de huiduieli ale intregii sali olimpice Galatsi, si aceasta se petrece la cateva zile dupa ce americanul a ajuns campion olimpic absolut numai gratie unei erori de arbitraj stupefiante. Numai ca prea putini se incurc
