Ironia e, prin definiţie, ambiguă şi indirectă: presupunînd cu necesitate diferenţa dintre o aparenţă a înţelesului şi intenţiile ascunse, insinuante. De aceea nu poate exista o reţetă clară de identificare a sa: decisiv este contextul, contrastul între ceea ce presupunem şi aşteptăm să spună cineva şi ceea ce efectiv acesta spune. La fel de normală este însă manifestarea unei tendinţe de clarificare, de explicitare, care subliniază ironia prin mărci specifice. Din punct de vedere strict estetic, ironia e cu atît mai reuşită cu cît presupune mai multă indecizie a interpretării; în practica unei comunicări curente, însă, poate fi mai comodă şi mai sigură tocmai dezambiguizarea. Am constatat de mai multe ori că ironia nemarcată - ca ton şi atitudine generală a unui text -, nu este percepută de mulţi dintre cititori; cred că o testare a receptării ar produce rezultate surprinzătoare, demonstrînd că foarte des enunţurile ironice sînt luate în serios. Mărcile ironiei însoţesc de obicei elemente izolate - cîte un cuvînt, o expresie - dar au efect asupra întregului text, în măsura în care e de aşteptat ca autorul care a avut o atitudine ironică într-un punct al discursului să repete acest joc şi în alte locuri. Mijloacele de dezambiguizare folosite în scris - ghilimelele şi punctele de suspensie -, ca şi cele specifice comunicării orale - o anume intonaţie şi, în ultimul timp, gestul de "punere a ghilimelelor" - reduc subtilitatea ironiei la o destul de banală folosire a unor cuvinte cu sens schimbat. Tipice semnale lexicalizate sînt mărcile distanţării, în relatarea ironică a opiniei altuia: cică, vezi Doamne, pasămite, chipurile, măi să fie! Există însă şi un alt tip de mărci, mai puţin explicite: cuvintele care s-au încărcat în timp, prin uz, de conotaţii ironice tinzînd spre stabilizare. Acestea provin din anumite zone stilistice, marcate faţă de uzul standard: mul