Toata copilaria mea a fost o suita de sperante reportate zilnic. O cohorta de promisiuni neonorate. O continua asteptare.

De cate ori plecau (si-i vedeam ca pleaca) parintii mei erau rugati sa-mi aduca ceva. Vazand ca solicitarile punctuale (trotineta, sanie, bicicleta, fluier, palarie, briceag, radio, acuarele, carti, salam etc) nu se indeplinesc, am ales varianta ceva, lasandu-i sa aleaga, sa opteze. Uneori ma amageau. Primeam cate un pui de vrabie, cate un peste viu, un porumb fiert, un mar, chiar si de un leu bomboane sau un creion chimic. Alteori imi luau masura, cu ata la mijloc, la talpa, la frunte, spunandu-mi ca au pus deoparte tenisi, sort sau basca, dar n-au stiut... cat port la talpa, la coifura, la talie.

Mereu se-ntampla cate ceva si... ceva-ul meu devenea alt... ceva. Trebuie sa inteleg, sa-nvat sa sufar, sa astept, sa-mi pun pofta-n cui, sa sper in indeplinirea dorintelor atunci cand voi fi mare si tare. Adica, pe leafa.

Ca tata, cine stie cum s-a intamplat, mult timp l-am auzit, fie cand plecam de acasa, fie cand vorbeam la telefon, pe fiul meu spunandu-mi: Sa-mi aduci ceva.

Sintagma-dorinta a devenit un fel de leitmotiv, un sine-qua-non comucational de familie. Se insinueaza in orice dialog la distanta cu membrii familiei, in loc de incheiere a conversatiei, ca un fel de binete, ca un tocica original al convorbirii familiar-familiale. Toata copilaria mea a fost o suita de sperante reportate zilnic. O cohorta de promisiuni neonorate. O continua asteptare.

De cate ori plecau (si-i vedeam ca pleaca) parintii mei erau rugati sa-mi aduca ceva. Vazand ca solicitarile punctuale (trotineta, sanie, bicicleta, fluier, palarie, briceag, radio, acuarele, carti, salam etc) nu se indeplinesc, am ales varianta ceva, lasandu-i sa aleaga, sa opteze. Uneori ma amageau. Primeam cate un pui de vrabie, cate un peste viu, un porumb fiert, un mar,