Eram tinerii-reporteri-harnici-şi-talentaţi. Eram reporterii-care-băteau-terenul-zi-şi-noapte. Labiş ne era Poetul. Raicu - Criticul. Eram reporterii tineri care dormeau în gări şi pe şantiere, între două trenuri, prin case de oaspeţi unde adormeam după polemici ţepene dacă Ion Creangă e mai mare decît Camil Petrescu şi Coşbuc mai important decît Eminescu... Visam la literatură mare, după ce alergam o zi întreagă pe traseul conductelor de gaz metan şi pe stîncile barajelor, în căutare de eroi ai timpului nostru. Noi nu eram eroi - noi eram reporteri. Tinerii harnici şi talentaţi. Redactorul nostru şef, Ion Mihăileanu, azi la Paris, specialist în Elie Wiesel şi Cioran, ne trimitea reportajele în plic lui Geo Bogza, pentru a se lăuda cu noi, noua generaţie a vieţii imediate. Dar trebuie spus că niciodată Bogza nu ne-a blagoslovit cu vreo vorbă bună. Poate nu credea în noi. Poate nu-i plăceam. Nu meritam din partea maestrului nimic. Eu eram singurul bogzian... Ţic nu era bogzian. Cuvîntul mare şi larg, patetismul deschis, metafora uriaşă nu l-au captivat niciodată. Toţi eram entuziaşti, dar sensibil diferiţi pe scara Richter a cutremurelor sufleteşti. Mazilu era satiric, Mandric era prea bonom, pasta lui "fălşeneană" era groasă, grasă, colorată, viaţa plesnea bine din biciul său şi mulţi erau derutaţi de preaplinul ei, suspectînd-o de exageraţiune. Eu eram orb. Adică foarte idilic. Exclamam enorm. Mazilu - satiric - avea dreptul la o privire ceva mai sceptică. Ţic, însă - prin ardelenismul său inalienabil - era cel mai măsurat, cel mai realist, cel mai dramatic. Nae avea poveşti dure, aspre, totdeauna dureroase, în care se ferea să exclame, să cînte, conflictele lui sunau ciudat în acea epocă a lipsei de conflict, teoretizată cu cîteva argumente terorizante. Ţic îl adora pe Pavel Dan, în felul lui, un fel în care admiraţia era cît mai secretă şi cît mai puţin com