* Luis Buñuel, Ultimul meu suspin, traducere de Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Humanitas, 2004. Dacă vă pasionează viaţa lui Luis Buñuel - autorul cîtorva capodopere obligatorii ale Cinematografului: Un cîine andaluz (împreună cu Salvador Dalí), Îngerul exterminator, Viridiana, Farmecul discret al burgheziei -, trebuie să ştiţi că volumul său de memorii, Ultimul meu suspin, a fost scris (mă rog, dictat) în franceză: în dedicaţie, Buñuel îi mulţumeşte vechiului său colaborator, scenaristul Jean-Claude Carrière, pentru că "după lungi conversaţii" şi "fidel tuturor celor relatate de mine, m-a ajutat să scriu cartea asta" (cealaltă "dedicantă" este, desigur, Jeanne Rucar, soţia sa de foarte mulţi ani). Precizarea are rostul său - o dată, pentru că franceza lui Buñuel, oricît de fluentă în conversaţii, nu i-ar fi fost, totuşi, de mare folos pentru a scrie, singur, o carte, şi a doua oară, pentru că asistenţa complice a lui Carrière este probabil răspunzătoare de tonul sacadat, de mitralieră a Memoriei, cu care ne "vorbeşte" cel care a făcut din suprarealism un stil cinematografic. Sau poate că nu; în fond, Buñuel era un povestitor înnăscut, cu fraza fluidă şi densă, dar laconic, fără întortocheri inutile şi răsfăţuri "textuale". Exact opusul lui Dalí. Şi exact aidoma "frazelor" sale în imagini mişcătoare. Nu întîmplător - dar la un nivel mai profund decît simpla analogie -, volumul se deschide cu un capitol intitulat "Memorie". El trebuie pus în legătură cu un altul - de pe la jumătatea cărţii - intitulat "Vise şi reverii". "Trebuie să începi să-ţi pierzi memoria - spune Buñuel, în primul capitol -, fie şi crîmpeie din ea, pentru a înţelege că această memorie constituie, de fapt, singura noastră viaţă. O viaţă fără memorie n-ar mai fi viaţă"; şi - la pagina 107 - "Dacă mi s-ar spune: «Mai ai de trăit douăzeci de ani. Ce ţi-ar plăcea să faci în cele douăzeci şi patru