Era în septembrie anul trecut, într-o sîmbătă, începusem o lungă plimbare - fără un plan anume, ascultînd doar de inspiraţia de moment - pe străzile Parisului, o plimbare ce avea să se încheie, seara tîrziu, în Marais, pe la începutul după-amiezii mă aflam prin zona Madeleine-Opéra, am intrat să beau o cafea la un bistro de pe strada Danielle-Casanova, localul - gol la acea oră, lîngă mine, în faţa tejghelei (plăcerea inenarabilă de a bea un espresso sau o bere în picioare, "sur le zinc"), un tip ce părea a fi un familiar al patronului şi care, în chip evident, "consumase" temeinic, numai bine pentru inducerea stării de paşnică bună-dispoziţie. Cei doi, prinşi într-o însufleţită conversaţie, m-au acceptat imediat, fără fasoane, ca interlocutor. De la una la alta, discuţia a ajuns la problemele cotidiene şi la "comment va la profession". Cum îmi exprimasem mirarea că, în zi de sîmbătă, foarte multe cafenele şi bistrouri erau cu obloanele trase, patronul s-a grăbit să-şi verse năduful: "Vedeţi, Monsieur, eu deschid şi sîmbăta şi duminica, dar sînt singur, n-am nici un ajutor, nici un chelner, nimeni nu mai vrea să lucreze în week-end... De cînd cu legea celor 35 de ore pe săptămînă, Franţa a devenit ţara unde nimeni nu mai vrea să muncească... Vom ajunge, curînd, la 22 de ore săptămînale... Şi sînt milioane de şomeri înregistraţi, cărora li se plătesc alocaţii... Iar eu n-am pe cine să angajez în week-end... Iată de ce, iertaţi-mă dacă risc să vă şochez, sînt - mărturisesc - chômophobe." Nu ştiu dacă el imaginase calamburul (remarcabil) sau îl auzise de la altcineva. Scena mi-a revenit în minte citind în revista noastră "ecourile" de săptămîna trecută la tema "Franţa care este". Un subiect despre care am scris în repetate rînduri (francofilii ştiu de ce) şi asupra căruia revin stimulat de articolul cu titlul "Franţa e încă bine mersi!". Autorul, Daniel Ilea, sta