Aşa se intitula volumul prin care Editura Anastasia (po)vestea, la începutul anilor '90, intrarea lui Rafail Noica în mica lume românească. Urmaşul filozofului trăise multă vreme în Anglia. Se făcuse călugăr de rit oriental şi adoptase, prin stareţul Sofronie, experienţa sfîntului Siluan Athonitul. Cînd a revenit în ţara natală - părăsită în fragedă pruncie -, lumea îl privea pe ieromonahul Rafail mai cu seamă ca progenitură a gînditorului ce domolise, prin faimoasa lui "Şcoală" de la Păltiniş, oroarea sterilizantă a comunismului victorios. În răstimp, după ce Prea Sfinţitul Andrei de Alba Iulia l-a îndatorat să accepte publicarea unora dintre cuvintele sale, Părintele Rafail a devenit, la rîndul lui, guvernatorul spiritual al multor tineri şi confratele celor mai profunzi duhovnici ai României contemporane. La nivel fizionomic, fiul pare a fi clona tatălui. Nu stăpîneşte româneasca pedantă a predecesorului, aşa cum nici seniorul nu vorbise engleza, pesemne perfectă, a urmaşului său rătăcitor. Oricum, zîmbetul inteligent-aristocratic al lui Constantin Noica s-a transmis pe chipul copilului, astăzi matur. Doar că acesta s-a ridicat, ca o subtilă răscumpărare a "păcatului strămoşesc", spre zenitul christic. E aici - fără ca zgomotul veacului să-l poată copleşi - un fapt oarecum tainic. Nu vreau să spun că filozofarea e creştineşte reprobabilă. Bătrînul Noica fusese geniul tutelar al mai multor generaţii intelectuale pîrjolite de comunism. Le instilase ucenicilor săi gustul "culturii de performanţă", din care tocmai Dumnezeu lipsea. Rafail Noica s-a născut parcă spre a compensa această "mică" lacună. Iată de ce-mi place să descifrez, în succesiunea celor două figuri, o parabolă a completitudinii. Să nu vedem, aşadar, în Cultura Duhului - cartea de rostiri ce i s-a publicat Părintelui acum doi ani (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002) - o neapărată polemică înt