- un eseu despre Alexandru Paleologu - Filozofie, bună dispoziţie şi două puncte de divergenţă Imperativul ştiinţific al obiectivităţii, orgoliul mistic al profunzimii, prestigiul liric al indispoziţiei - iată trei lucruri despre care se spune că merg foarte bine cu filozofia. S-ar zice că, pentru a fi detaşat şi obiectiv, trebuie să fii grav şi abisal şi că, pentru a fi grav şi abisal, trebuie să fii prost dispus. E sigur, calculul acesta e greşit. Ştim foarte bine că există şi filozofii ale subiectivităţii, tot astfel cum există filozofii ale suprafeţelor sau filozofii ale frivolităţii. În plus, teza aceasta trimite către ideea resentimentară că orice virtute e un cumul de defecte. Nu subscriem, pentru aceste motive, la ea. Cu toate astea, nu putem să nu notăm că vulgata filozofului grav şi prost dispus are şi ceva adevăr în ea. Nu trebuie să fii stăpînit de clişeul grob al conştiinţei nefericite pentru a constata că, dincolo de mobilitatea şi fineţea care le caracterizează, cele mai multe dintre filozofii se obţin în marginea unui sistematic îndemn de a lăsa gluma la o parte, sub semnul unei metodologice melancolii. "Cînd filozofia a devenit o treabă serioasă - scrie Alexandru Paleologu undeva -, au dispărut şi stilul, şi graţia, şi măreţia." Ceea ce înseamnă că neajunsul filozofiei nu sînt atît nervii labili ai reflecţiunii adînci, cît absenţa programată a oricărui fel de nervozitate pozitivă, deşertul de febrilitate şi bună dispoziţie. Aşa stînd lucrurile, e cu atît mai surprinzător să constaţi că toate aceste filozofii nu reuşesc întotdeauna să rămînă ceea ce sînt: protocoale ale unei savante monotonii, maşinării ale suflului scăzut, ele nu pierd prea lesne un anumit entuziasm predicator. Nu mai puţin surprinzător este însă alt lucru: văzută din afară, filozofia, adică acel tip de gîndire pe care îl înţelegem efectuat undeva în înaltul lumii, la o cotă c