Mi-e frică să plec în concediu. De cîte ori o fac, se întîmplă ceva în lume. Indiferent că plec vara sau toamna, că îmi iau cîteva zile la începutul iernii sau încerc să prelungesc un week-end, "actualitatea fierbinte" parcă atît aşteaptă: să fiu în concediu. Ca urmare, concediile au devenit o aşteptare: "cînd se va produce şi unde voi fi"? Sentimentul e deja cunoscut - dincolo de compasiunea în faţa dramelor, simţi un soi de frustrare: eşti în vacanţă, în timp ce colegii tăi lucrează, au zile de cîte 12-14 ore, iar tu le dai telefon din cine ştie ce oraş relativ îndepărtat şi îi întrebi sfios: "merge?". De fapt, e suficient să mă uit pe calendarul vacanţelor mele din ultimii ani ca să ştiu cînd au avut loc evenimente importante. NATO intervine în Iugoslavia? Eu sînt cu prietenii într-un restaurant parizian. Minerii atacă Bucureştiul pentru a doua oară în 1999? Vizitez Trafalgar Square cu un amic de la BBC care trebuie să mă lase să mă descurc singur deoarece e nevoie de el în redacţie. Lady Di moare într-un tunel din Paris? Eu sînt la 2 km distanţă de tunelul respectiv, dar, atenţie, în vacanţă! n-am ce căuta acolo decît în calitate de curios (de partea profesională se ocupă colegii de la RFI - care n-au nevoie de un chibiţ în concediu). La fel, cînd se prăbuşeste un Concorde la cîţiva kilometri de casa vacanţelor mele pariziene sau cînd, în 1995, Parisul e zguduit de o serie de atentate: sînt în vacanţă! mă uit la televizor ca toţi ceilalţi, mă îngrijorez ca toţi ceilalţi, dar nu pot să îmi fac meseria! Sun, timid, la redacţia pariziană şi întreb dacă e nevoie de mine. Mi se răspunde, nu, merci, ne descurcăm, tu eşti în vacanţă, profită de Paris.... În 2000, Emil Constantinescu anunţă că nu mai candidează la preşedinţie şi că se retrage din viaţa politică exact cînd aterizez la Nisa. Furtună politică
la Bucureşti. Soare, oameni agreabili şi mîncare bun
