Nu ştiu exact de ce şi cum se întîmplă acest lucru, n-am găsit niciodată o explicaţie mulţumitoare, dar mi-e din ce în ce mai clar că avem de-a face cu un fel de şansă pe care ne-o oferim din cînd în cînd şi datorită căreia eu, unul, aş putea declara împăcat că am văzut în viaţa asta întîmplîndu-se şi minuni. E simplu, e vorba de acea stare excepţională în urma căreia se produc schimbări rapide, uluitoare, în locuri în care totul părea îngheţat, paralizat, încremenit într-un proiect al resemnării totale. Plastic şi româneşte, starea amintită a fost botezată "explodarea mămăligii" şi ne-a mai salvat de cîteva ori chiar şi după celebra deflagraţie din '89. O asemenea explozie mi-a fost dat să văd zilele trecute la Sfîntu Gheorghe, un sat aşezat şi uitat de Dumnezeu la vărsarea Dunării în mare. Zona e de o frumuseţe incredibilă, dar săracă şi tristă, ca o fată mare fără zestre. Şi nu e singura. Numai cine n-a bătut Delta Dunării măcar o dată în viaţă nu ştie cum arată satele de pescari din partea locului: case mici, ridicate pe grabă, pescari încruntaţi, bărci goale şi cîrciumi pline. Băutura e singura distracţie. Dacă te cheamă Ivan şi te-ai născut la Maliuc, Caraorman, Sfîntu Gheorghe ori Mila 23 n-ai cum să ieşi din mlaştina locurilor decît dacă pe tătîne-tu îl strigă lumea Patzaichin şi el te trimite să tragi, zilnic, la rame cîteva zeci de kilometri pînă la Tulcea, pentru un pachet de ţigări. Mă rog, poate că, în ultimii ani, nu mai e dracu' chiar atît de negru, de bărci au început să atîrne motoare, se construieşte destul de mult în zonă, turismul începe să se mişte, dar, cu toate astea şi cu multe altele care or mai fi răsărit, Delta e în continuare un tărîm de la capătul lumii civilizate. Şi aşa ar trebui să rămînă, dacă prin lume civilizată înţelegem bărcile cu motor ultimul răcnet care au început să invadeze rezervaţia, la volanul cărora zace tolănit cî