Locaţie: o agenţie Tarom din Bucureşti. Motiv: obţinerea unui bilet de avion pentru o cursă despre care s-a pretins iniţial că era full. Şpaga: zece euro. Story: "Vreau un bilet la o cursă spre Istanbul, pentru vineri, în cursul dimineţii!". Angajata clipeşte des, apoi zîmbeşte amabil, dar trist - nu te poate ajuta, "sînt foarte mulţi turişti în această perioadă a anului, s-au cumpărat bilete cu două, trei săptămîni înainte", au mai apărut şi "nuştiuce măsuri de securitate la aeroport". Concluzia: "Vă putem oferi un bilet abia pentru joia viitoare, dacă vă convine!". Tot amabil, dar sec. Clientul nu e turist, e om de afaceri "de talie mică" şi e musai să ajungă la Istanbul vineri. Stă nehotărît şi stresat cu banii în mînă. În agenţie nu mai e aproape nimeni. Vară, ora prînzului. Se gîndeşte deja la perspectiva autocarului: transpiraţie, disconfort, orele petrecute în vamă, şnapani, curve. "Totuşi, poate vă mai puteţi uita o dată!", insistă. Angajata destul de înţepată (probabil că s-a săturat să tot faciliteze transportul spre Antalya, să deschidă porţi spre un "paradis oriental", cînd ea nu-şi permite nici măcar o mini-vacanţă la Eforie...) se preface că verifică. Ton profesional: "Nu ne-a mai rămas nimic... îmi pare rău!". Bărbatul se uită în jur; într-adevăr, agenţia e pe jumătate pustie, puţina lume din jur cască amorţită. Pune banii jos şi mai pune şi o bancnotă de zece euro. Angajata observă gestul, cu privirea fixată pe ecranul monitorului, apoi se întoarce spre client şi zîmbeşte brusc: "Cred că a mai rămas un loc la cursa de la zece şi un sfert... Aţi avut noroc!... Un domn a renunţat chiar azi de dimineaţă!". Ia banii pentru bilet, la un loc cu cei zece euro, fără să pară deloc jenată. Butonează din nou calculatorul, plictisită. Întinde biletul. Clientul pleacă. Cu zece euro în plus paradisul de la Eforie pare mult mai aproape!

Locaţie: un bloc