Iuliana Vilsan apartine in mod natural modernitatii, concepute azi ca permanent refuz al limitelor si cult al comunicarii intre arte. Separatia e acum arhaica si cautarea autonomiei, vetusta. Totul dialogheaza, se altoiesc corpuri straine, se ingemaneaza practici vecine. Teatrul, pictura, sculptura... Nimic nu e pur, totul e in miscare, instabil si permanent. Iuliana Vilsan navigheaza cu gratie in aceste teritorii nedefinite, unde balizele au disparut. Carei arte ii apartine? Ce cauta? Unde? Ea e un electron liber care nu se teme de ratacire.
Prima intilnire a fost cu Mihai Maniutiu, si el atras atunci de extinderea teatrului. Formatia, stiam, ii era de plastician, dar functia – imprecisa. Ea era peste tot si niciunde. Din zori pina noaptea tirziu. Devotiunea ii era totala, dar identificarea – imposibila. Era deschisa si aceasta disponibilitate avea puterea de contagiune a unui suris de copil. Plasticiana care era harazita solitudinii gasea astfel o comunitate, nu era singura, ci integrata si asimilata. Si acesta era sensul profund al prezentei sale – depasirea insingurarii. Lucrul alaturi de alti artisti, putin straini, si totusi inruditi intr-o forma de terapie. Si, cine stie, o formare.
Apoi, intr-o noapte, la Weimar, fata ei de „pitic“ luminos m-a inspaimintat. Livida si epuizata, ea suridea inca, dar cu ce pret... O aripa neagra plutea asupra ei. Mi-a fost frica. Ochii, acest ultim adevar, nu se stinsesera si nici acum, inca, nu i-am uitat. Acolo, printre prieteni care se desparteau, dincolo de boala, ei dadeau o lectie de curaj.
Un an mai tirziu, la Cluj, impreuna cu Mihai Maniutiu, Iuliana Vilsan concepea ceea ce, pentru mine, ramine cea mai neuitata instalatie teatrala. Uitarea, text-eseu pe care-l semnasem, se juca in fata unei imense sali de teatru, populata doar de mirese, imobile si perfecte. Asistenta fantomala. Alb de cununie si
