Zilele trecute, maestrul fotograf Ion Cucu m-a invitat la el acasă, să-mi arate câteva poze. Un apartament mare nemobilat. Pe parchet, aşezate pe pagini desfăcute de ziar, câteva mii de fotografii. De 42 de ani Ion Cucu îi fotografiază pe scriitori. A developat în ultima vreme vreo trei mii de instantanee. Alte şapte mii îşi aşteaptă rândul. Fotografii făcute într-o viaţă de om. Memoria în imagini a literaturii române contemporane. Portrete, imagini de grup, în Bucureşti, prin ţară, făcute după inspiraţia fotografului, adesea în mişcare. Gesturi, atitudini, zâmbete, grimase. Fiecare poză de Ion Cucu povesteşte ceva. Stătea tot timpul cu aparatul la pândă, discret. N-avea băgăcioşenia enervantă a pozarilor. Nici nu se grăbea. Prin anii "80 când l-am cunoscut avea tot timpul din lume. Revistele Uniunii Scriitorilor nu prea mai aveau voie să publice şi fotografii. Doar poze de clasici morţi. Scriitorii contemporani nu mai aveau voie să aibă chip. O sănătoasă politică preventivă faţă de cei care uitau să întoarcă din Occident şi faţă de cei care criticau partidul. Îi publicăm, le dăm bani, au case de odihnă numai pentru ei şi tot nu le ajunge!

Mi s-a povestit că Elena Ceauşescu răsfoia presa dimineaţa, în Cabinetul 2. Se uita după poze. Nu suporta alte prim-planuri, ca să zic aşa, decât cu tovarăşul sau cu ea. Dacă ieşea altcineva în evidenţă într-o poză de grup, întreba cu gura şi mai pungită ca de obicei: "Cine e acesta (asta)? Ce caută aici?" Scapă, într-o revistă de cultură o poză măricică a lui Rebreanu: "Albinosul acesta cine e?" "Rebreanu, tovarăşa academician!" "Şi se compară, de-l dau ăştia aşa de mare?" Se non e vero"

Fotografiile cu scriitori pe care le făcea Ion Cucu nu-şi mai găseau debuşeu în presă. Le punea pe hârtie lucioasă de amorul artei şi ţi le dădea din orgoliu. Tu scoteai o carte, el îţi scotea o poză.

@N_P