Anul acesta, Teodor Moraru a deschis, la Galeria Apollo, una dintre cele mai dense şi mai profunde expoziţii din ultima vreme, dar şi una dintre cele mai importante expoziţii ale lui însuşi. Viguroase şi gracile în acelaşi timp, fascinate de forţa obscură a limbajului, dar seduse, în acelaşi timp, de miracolul lumii create, seducţie care împinge interesul pentru formele preexistente pînă la absorbţia lor prin colaj, lucrările recente se aşază la capătul unor căutări permanente, îndelungate şi chinuitoare. O lectură corectă a acestui moment poate fi realizată doar prin parcurgerea, oricît de sumară, a unui traseu el însuşi fascinant şi provocator, ale cărui etape se succed cam în felul următor:

I

Mai întîi, Teodor Moraru pare a fi descoperit golul care se întinde cît cuprinzi cu ochii şi s-a decis să-l umple. Să-i dea o formă, să-l trezească la viaţă şi apoi să-i facă radiografia, să cerceteze în fibra abia constituită, în abisul ei genetic, latenţele ce vor putea fi actualizate, convocate la o nouă încercare şi la o altă ordine. Adus la scara conştiinţei umane, golul a luat un chip material şi s-a descoperit în realitatea fără identitate a pînzei. însă pînza lui Moraru ne este aceea obişnuită a pictorului, nu este o suprafaţă simplă, convenţională desigur, pe care urmează a fi negociate, transferate şi interpretate imagini şi forme, de obicei familiare şi lesne de recunoscut, ori imprevizibile stări interioare, exprimate abrupt sau mărturisite cu pudoare şi cu nesfîrşite precauţii. Ea este un spaţiu ciclopic, lacom, de cele mai multe ori de mari dimensiuni, dar niciodată suficient în limitele lui materiale pentru că el este iluzia Spaţiului însuşi pe care pictorul încearcă patetic să şi-l însuşescă, folosindu-se provizoriu de cel pe care tocmai îi are la îndemînă. Alături, amorfă ca însuşi oceanul primordial, se găseşte culoarea,