Intuind primejdia unei reducţii păgubitoare a materiei sensibile din care e alcătuită textura poeziei, Marin Mincu procedează de altminteri rezonabil, glosînd pe marginea creaţiilor antologate nu atît cu stringenţa scolastică a teoreticianului crispat de metodă, cît cu degajarea unei conştiinţe critice deschise, tangente la propria-i vocaţie lirică. Criticul Mincu, unul din cei mai dotaţi şi mai activi pe care-i avem, mai cu seamă în domeniul poeziei, are tactul de-a depăşi rigidităţile unei poziţii doctrinare (experiment de laborator), aplicîndu-se analizei plăsmuirilor poetice cu fiorul recunoaşterii organicităţii lor (organicitate însemnînd aci unicat ce de la un punct se sustrage oricărei generalizări metodologice, cuvenindu-se a fi tratat prin unicitatea observaţiei critice). Metodei (mai bine spus, succesiunii de metode!) pe tărîmul artei îi putem recunoaşte utilitatea în gradul în care aceasta respectă natura creaţiilor, pînă la urmă refractară explicitării lor depline, adică transpoziţiei fără rest în limbajul conceptelor, fapt care, paradoxal, instigă intelectul la alte şi alte speculaţii, ce nu pot trece însă de pragul nucleului lor ultim, impenetrabil. Ne reţin, în speţă, observaţiile delimitative, inconformiste ale d-lui Mincu, în faţa unor poeţi de diverse calibre, observaţii înscrise pe un background nu o dată mitizant, în raport cu care disocierile sînt văzute frecvent ca nişte erezii şi tratate prin reacţii punitive. Nu o dată, criticul îşi îngăduie a "ieşi din rînd" spre a da glas unor puncte de vedere inuzitate şi prin aceasta apte a învigora percepţia lenevită, a concura (cu succes) poncifurile. Astfel, în cazul lui Arghezi, Marin Mincu crede că lupta cu divinitatea, viclean adulată ori făţiş contestată, inclusiv în aceleaşi secvenţe, indică impasul dramatic al subiectului însuşi care nu izbuteşte a-şi găsi identitatea şi, în consecinţă, intră